Sat Călieni,
paralela 45, meridianul 27
după amiază glorioasă de primăvară nouă,
timpul când muştele încep să-nţepe,
sa enerveze
cu insistenţa lor gălăgioasă, ascuţită,
excitate de lumina tânără a soarelui copil.
Cerul e albastru azuriu,
respiraţia pământului e boare caldă în aer,
copacii plini de flori arata ca niște domnișoare timide
ieșite la strada mare,
ca să-şi arate rochiile noi,
colorate viu, subţiate în dantele,
nimicul zilei e pace, jubilaţie, echilibru.
Ulița e punctată de balegi proaspete
lăsate de vietățile satului,
roboti organici procesând fără răgaz
carnea nutritivă a planetei,
doar ca să se mişte de-aici şi până-acolo,
câteva clipe scurte şi doar o dată
pe drumeagul îngust al vieţii.
Lui Dumnezeu ii lipsește simțul olfactiv.
Nea Pufulete păzește fântâna de apa din faţa casei lui
şi stă la pândă
să nu intre timpul în sat,
să-şi facă de cap,
pe timp nu îl pândeşti cu ochii deschişi
sau foindu-te pe scaun,sau vorbind, sau respirând,
ne-semnele de viață ale lui Nea Pufulete
sunt semne de ne-viaţă,
semne că va muri curând
sau e deja mort,
vajnic grănicer la graniţa cu timpul.
Dar timpul i-a scăpat
şi a intrat in sat
ca istorie scăpată din hăţ.
Schimbarea a distrus multe case,
mai multe ca schimbările vântului şi ale focului şi ale apei,
case ce zac ca stârvuri aruncate la marginea drumului,
rupte pe dinafară, mâncate pe dinăuntru,
cu carcasele pereților dezvelind nimicul existenţelor
şi umbrele oamenilor care au plecat
din sat, din ţară, din lumea asta.
Schimbarea nu omoară oamenii,
omoară doar lucrurile pe care le fac oamenii
ca să ţină schimbarea în frâu.
Câinii sunt ființe agresive de decor, rupți de realitatea
pe care sunt puşi să o păzească
cu colți de prisos.
În satul Călieni câinii sunt toţi instrumente inutile
de păzit sărăcia.
Ulițele satului sclipesc in soarele viu de început de lume
prin pielea argintie a mașinilor aduse din Italia,
frumuseţi trecute care zac cu cauciucurile îngropate în praful galben, gros, lucios,
glitzy diamonds in the rough.
Un cal trage de un Fiat stricat
coborând metafora din cărţi, la drumul mare:
Orientul ajuta occidentul.
Gheorghe ester singurul om real rămas in sat,
bolnav incurabil de ideal,
Gheorghe vrea sa viziteze Alpii şi cere bani de pâine,
oameni autentici, ca el
vor sa se caţere pe piscul cel mai mare al planetei Marte,
dar au nevoie de rachete şi trupuri să îi ducă-acolo,
şi trebuie să le inventeze pe-amândouă
şi cer prima silabă a cuvântului
din care Creatorul a făcut lumea.
Cocoşul se crede stăpânul absolut al ogrăzii,
Gheorghe se crede stăpânul absolut al visului,
oamenii se cred stăpânii absoluţi ai planetei,
Dumnezeu se crede stăpânul absolut al universului,
timpul le rânduieşte pe toate,
dar nu spune nimănui, e modest,
îi simţi doar gheara,
respiraţia grea în tot ceea ce faci:
I’m counting the hours!
Cometa Halley se învârte prin spațiu cu exactitate de ceasornic
dar numai cei bolnavi se uita la cer,
cu premoniţia călătoriei ce va sa vie,
ei pot zări cometa,
restul din noi prea preocupaţi
să ne irosim visele in puţinătăţi cotidiene,
aruncându-le in praful gros, galben, lucios
de pe uliţele iluzorii ale existenţelor noastre,
purtate de vântul capricios al schimbării
sus, sus, deasupra acoperişului lumii,
ca niște zmeie de hârtie scăpate din sfoară,
lunecând fără control
pe toboganul cosmic al cometelor
captive în spaţiul fără frontier.
