You

Anytime you say something
it’s like you’re barking an order
loud and clear,
it was bad weather in my area, hail and high winds,
you say,
and that sounds like an order for me to duck,
to run from the boom of the thunder,
from the path of the lightning,
from the rage of the storm,
and take shelter,
although it’s the next morning
and it’s sunny and serene,
the horizon patched up with puffy white clouds,
cheered up by listless, silly birds
who are darting in all directions,
senselessly, whimsically,
cutting the skin of the blue
with myriads of invisible lines
that God could use
to pack the far up sky in a puzzle for his staff,
bored of too much happiness
in their plain Lab of Eden

When you describe something
and want me to listen to you,
you stretch your long arm
like the stout hoist of a scaffold,
you fan out your palm that grew in a boomerang,
a special one,
like a lai-o-mano with the long teeth of a shark,
with your pointy, long, sharp fingers,
which you twist in a claw
like you want to strangle the air,
force it to comply to your judgment,
or chain down the deep silence suddenly stomped in the air,
clung in the shadowless branches of air,
stretched all over around us,
invisible, imperceptible,
getting even thinner by your simple presence

You harbor a wordless world
that’s so easy for you to rule,
because you’re a natural
at intoxicating with the fear of being
my stomach,
with my appetite accustomed to normal life,
where talking freely is just another way
to say
I am

You are simple you
with this I know it all,
I’ve seen it all,
I am all

You
don’t have a hand to show directions,
You
have a claw to kill dissension

Bubbles

I have a bubble called me
a spherical cocoon sewn of thoughts,
convictions, prejudices, loves and hatreds,

You have a bubble called you,
I barely see you through your you-bubble,
you barely see me through my me-bubble

Then you try to extend your bubble over mine,
gobble it up
through love, you say,
and I believe that
because I feel that
by avoiding the failed attempt
to know that

And I’m resisting to your bubble,
and try to break it through,
to reach you
to pull you out like a trophy
and look at you
and your transparent heart

 

Briefcase of Hell

Each one of us carries
his briefcase of hell
attached to his wrist
like a tracking bracelet for inmates

A Spanish train mechanic
who killed eighty people
because he was careless
has a bigger briefcase
then my father teenager
who permanently damaged
the eye of his brother,
my uncle teenager,
through playful mistake,
showing him how a match set alight
can fly
high up in the sky

When I met you
I laid down
my briefcase of hell
on the table between us
and I said:
This is the piece of private hell
I constantly carry with me.
Can you still love me?

And you said:
Each one of us carries
his briefcase of hell
attached to his wrist
like a tracking bracelet for inmates

Then you showed me
your briefcase

Unnoticed

Most of the day,
throughout the long drudge of the hour,
I live unnoticed,
unremarked,
unaccounted for,
not worth the frail, flickering thought
in somebody’s mind,
including those who love me
or just care about me

I believe this means
being a human being
in the human jungle
of human demeanors

It’s daunting to think
that most part of the day
I’m on my own
on this tiny, vulnerable planet
chained down by the whims
of a star,
a regular, boring celestial object
covered
with the thick, heavy crust
of its inhabitants’ thoughts and feelings
stuck to a hard core
of chemical elements

I walk the street
while the others step on my shadow
and they never feel a thing
and many times
they don’t even notice the shadow
that is me
or if they see it,
they take me for another shadow
the shadow of a tree,
or a venerable building,
or a dying dove

The only way
to fix my invisibility
is to keep thinking about you
the one I love, the one I care about,
my partner into a flimsy boat
we paddle together
on the roughed up sea of time.

That makes me feel less lonely.
and less unnoticed,
and more visible
on this noisy, lonely planet
astray in a corner of this taciturn,
cavernous universe

People with Big Mansions

Those people owning big mansions
on the beautiful lake shore,
they cannot stand their power anymore,
as with a thing they got accustomed to and cannot bear,
they reject it because of too much usage,
of too much seeing it around,
of too much wear and tear.

They hate their wives, those obsolete, silly trophies,
they hate their select cars, their select ties, their select clubs,
they hate the dumb obedience of their financial orderlies,
the taste in women of their friends, the nabobs,
they hate the power they hold on other peoples’ lives
those humble, worthless creepy-crawlies
which barely make a living, carried by the welfare trollies
happily swarming around through their anonymous hives.

Now they cannot just trod around in their big rooms,
the unused, heavily adorned study room, the majestic den,
they get strayed through the dark corridors of their private dooms,
they get tired when the reach the end of their twisted, long hallways
and there’s no exit to the Garden of Eden
all they wish is for their children, to always
be there, above everything, above all
that should be the family goal.

They’d like to challenge the almighty God right then, right there,
To see who harbors more strength, who harness more power,
who’s carrying more clout in his existential manger,
who can do what and when and where,
but God’s a coward, he never shows his face up,
and this is something they cannot bear,
don’t teach a satrap how to deal with a satrap,
they raise their clenched fists and yell in anger:
God, show up your face, show up your strength
I want to measure myself with you,
I won’t let you be
till I know who’s mightier,
there’s no competitor worthy of me
in your kingdom!

But God constantly ignores their chime,
and sends instead an accident, a cancer, a deep pain
that’s how God works, that’s how his ways are lain,
the cowardly God, the owner of the time

And what’s left to the people with big mansions
on the beautiful lake shore
is to hate themselves, their lives, the other peoples’ lives,
their easy, happy, fulfilling bonding
so bored of winning it all,
so mad of being the winners of nothing

A Time for Women and Cars (ver 2)

I like the older women
with their bodies dented
by the wear and tear
of the lovehatred’s chores and the slow aging pruning,
and still attractive,
still highly functional,
efficient, sleek,
resilient to the bumps of the life roads,
that nobody will ever fix for driving smooth
or safe,
like reliable likeable old cars
that still have lots of good rides
left in them

The men boys love to watch
the cool, sleek vintage cars
on display
on the fractured pavement of the dull parking lots,
unhealthy, cracked  skin of gloomy superstores,
the cars like rainbow jawbreakers,
and puffy cotton candies,
like the fur of pink panther toys made out of dotted plush,
like they’ve not been built for the road
but for the eye’s pleasure,
by children engineers,
cars contaminating with the longing for the better past,
in the improvised candy stores
with counters made of asphalt
where the men boys dream
of eating ice cream in red-goldish parlors
while Elvis sings songs
that nobody pays attention to
because he’s going to sing forever
and be there for everybody
forever

To fit in the décor of the outdoor candy stores,
these older women
will put on their Saturday night dresses,
will wear again their cotton candy sixties wardrobes,
their glitzy jewels made out of rain dreams,
the flashy robes of the careless times
when the sky was close and you could touch with your hand
the hems of the stars,
while the night was cool
but not as cool as their scandalous cutout dresses
or their stringy sandals
the color of fresh donuts
served with roast coffee
and blueberry pancakes,
and strut alluring,
maddeningly young and fresh,
on the improvised promenades
in the dull yards
of the depressing gray superstores
coughed out by a depressing dwarf time,
full of no name merchandise,
anonymous labels stuck on our dozing off,
numbed out spirit of the sixties,
a time for women and cars

A Time for Women and Cars (ver 1)

I like older women
with their slightly appealing , barely noticeable curves,
sturdy bodies covered in the deceiving veil of fragility,
marked
by the wear and tear of the life bumpy roads,
by the abandoned trips’ hazards,
by the snowy days’ crystal teeth,
by the hot sweat of the sidewalk,
with meat of asphalt and a black, slimy heart,
by the wiry, rigid lines reeled down on their age spool,
sawn in tight corsets for body and mind,
but still attractive in their kinky bodies these old women,
still highly functional,
like reliable old cars
that you trust more and more
and they lift your spirits,
like you are a smart banker
who made a good investment,
the higher the mileage gets, the more enjoyable the drive,
and you know
for a fact
that they still have lots of good, cheap, fun rides
left in them

I love to browse
the vintage cars on display
in the lifeless parking lots of the gloomy supermarkets
on Sundays afternoons,
when the crowds thin out like receding tides,
going back to their ocean of Monday’s anonymity,
oversized parking lots
suddenly brought back to life by patches of color,
showing their bare, cracked skins punctuated
by dots of pink and red and blue,
covered by the satiny fabric made out of metal,
the smooth skins of cars
built by engineers who liked Barbie dolls,
and maybe played with them
when they had a break from work

I love
the sugary look of the old, curvy cars,
the shiny hard candies covered by droplets of rain carrying the tears of the day passed,
and never coming back,
lost
the ensconced love affairs burning with desire
the soft leather of chairs,
lost
the engine raging like a bull trapped in a tight cage of steel,
eating the road like a caramel to easy to chew,
lost
the memories of the cars made out of cotton candies,
swishing through the liquidly air of a beach road,
lost
the soft embrace of the snuggly chairs to sleep in and dream on
your youth vain dreams,
lost
the pink heart of that Chevy
the color of the fading jealousy,
lost
the youth time spent too quickly
on the highroads of living fast,
living high,
living intense

And why
those older women
shouldn’t wear their colored wardrobes of the sixties,
dress in their flashy robes,
wrap on their puffy shawls,
put on their dancing shoes,
rock-and-roll-ing their way through the day,
or their sandals the color of the ruffled dunes of sand,
smoking long, white cigarettes
at the wheels of the cakey cars of their youth,
cars gone and stuffed for display
like hunting trophies,
with the light in their eyes gone,
spent on the highroads
of lives lived
without the illusory gain
of immortality

Sat Calieni, coordonate 45 cu 27

Sat Călieni,
paralela 45, meridianul 27
după amiază glorioasă de primăvară nouă,
timpul când muştele încep să-nţepe,
sa enerveze
cu insistenţa lor gălăgioasă, ascuţită,
excitate de lumina tânără a soarelui  copil.

Cerul e albastru azuriu,
respiraţia pământului e boare caldă în aer,
copacii plini de flori arata ca niște domnișoare timide
ieșite la strada mare,
ca să-şi arate rochiile noi,
colorate viu, subţiate în dantele,
nimicul zilei e pace, jubilaţie, echilibru.

Ulița e punctată de balegi proaspete
lăsate de vietățile satului,
roboti organici procesând fără răgaz
carnea nutritivă a planetei,
doar ca să se mişte de-aici şi până-acolo,
câteva clipe scurte şi doar o dată
pe drumeagul îngust al vieţii.
Lui Dumnezeu ii lipsește simțul olfactiv.

Nea Pufulete păzește fântâna de apa din faţa casei lui
şi stă la pândă
să nu intre timpul în sat,
să-şi facă de cap,
pe timp nu îl pândeşti cu ochii deschişi
sau foindu-te pe scaun,sau  vorbind, sau respirând,
ne-semnele de viață ale lui Nea Pufulete
sunt semne  de ne-viaţă,
semne că va muri curând
sau e deja mort,
vajnic grănicer la graniţa cu timpul.

Dar timpul i-a scăpat
şi a intrat in sat
ca istorie scăpată din hăţ.
Schimbarea a distrus multe case,
mai multe ca schimbările vântului şi ale focului şi ale apei,
case ce zac ca stârvuri aruncate la marginea drumului,
rupte pe dinafară, mâncate pe dinăuntru,
cu carcasele pereților dezvelind nimicul existenţelor
şi umbrele oamenilor care au plecat
din sat, din ţară, din lumea asta.
Schimbarea nu omoară oamenii,
omoară doar lucrurile pe care le fac oamenii
ca să ţină schimbarea în frâu.

Câinii sunt ființe agresive de decor, rupți de realitatea
pe care sunt puşi să o păzească
cu colți de prisos.
În satul Călieni câinii sunt toţi instrumente inutile
de păzit sărăcia.

Ulițele satului sclipesc in soarele viu de început de lume
prin pielea argintie a mașinilor aduse din Italia,
frumuseţi trecute care zac cu cauciucurile îngropate în praful galben, gros, lucios,
glitzy diamonds in the rough.
Un cal trage de un Fiat stricat
coborând metafora din cărţi, la drumul mare:
Orientul ajuta occidentul.

Gheorghe ester singurul om real rămas in sat,
bolnav incurabil de ideal,
Gheorghe vrea sa viziteze Alpii şi cere bani de pâine,
oameni autentici, ca el
vor sa se caţere pe piscul cel mai mare al planetei Marte,
dar au nevoie de rachete şi trupuri să îi ducă-acolo,
şi trebuie să le inventeze pe-amândouă
şi cer prima silabă a cuvântului
din care Creatorul a făcut lumea.

Cocoşul se crede stăpânul absolut al ogrăzii,
Gheorghe se crede stăpânul absolut al visului,
oamenii se cred stăpânii absoluţi ai planetei,
Dumnezeu se crede stăpânul absolut al universului,
timpul le rânduieşte pe toate,
dar nu spune nimănui, e modest,
îi simţi doar gheara,
respiraţia grea în tot ceea ce faci:
I’m counting the hours!

Cometa Halley se învârte prin spațiu cu exactitate de ceasornic
dar numai cei bolnavi se uita la cer,
cu premoniţia călătoriei ce va sa vie,
ei pot zări cometa,
restul din noi  prea preocupaţi
să ne irosim visele in puţinătăţi cotidiene,
aruncându-le in praful gros, galben, lucios
de pe uliţele iluzorii ale existenţelor noastre,
purtate de vântul capricios al schimbării
sus, sus, deasupra acoperişului lumii,
ca niște zmeie de hârtie scăpate din sfoară,
lunecând fără control
pe toboganul cosmic al cometelor
captive în spaţiul fără frontier.

Rapire cu perspective cosmice

E o după amiază glorioasă de primăvară târzie. Timpul din an când muştele încep să aibă o prezenţă importanta in viața oamenilor, insistente si gălăgioase, bâzâind a bucurie, sau doar excitate de lumina tânără a soarelui adolescent. Cerul e albastru azuriu, respiraţia pământului e boare calda în aer, copacii plini de flori arata ca niște domnișoare timide ieșite în stradă ca sa îşi arate rochițele noi, colorate viu, pline cu dantele, totul e pace, bucurie, echilibru. Ulița e punctata de balegi proaspete lăsate de vietățile din jur, roboti organici care procesează continuu resursele nutritive ale mediului ca sa creeze energie locomotoare. Lui Dumnezeu ii lipsește simțul olfactiv.

Departe în spațiul fără frontiere al cosmosului orb, infinit, există o planetă mică numită diferit de multele seminţii de fiinţe inteligente bipede care o locuiesc: Země, Jorden, aarde, maa, terre, die Erde, a Föld, bumi, Earth, terra, Zeme, jorda, jordkloden, pământ, zemlja, tierra, jord, dünya. Pământul, care face parte din clasa M de planete si planetoizi, caracterizate de o atmosferă bogata in oxigen şi nitrogen şi o abundenţă de apă care face posibilă existenţa formelor de viaţă bazate pe carbon, se mișcă cu viteze diferite in funcție de unghiul de vedere: cu o mie şase sute de kilometri pe oră în jurul soarelui, cu opt sute de mii de kilometri în jurul centrului galaxiei – un punct imaginar in mijlocul unei puzderii infinite de stele care fug cu peste o sută de mii de kilometri pe oră de buricul lumii, se depărtează ca gândul de bucățica infimă de materie pentru care o boabă de orez are dimensiunea celei mai mari galaxii, scăpărarea de energie din care s‑au ivit toate cele văzute şi nevăzute, întâmplate şi neîntâmplate. Şi deşi oamenii din satul Călienilor se mişcă deodată cu pământul de care aparțin în jurul grăuntelui imaginar al începutului de lume, nimeni nu are habar de teoria „big bang”-ului, deşi toţi l-au auzit pe preot repetând că „la început a fost cuvântul”, care sunt de fapt același lucru si amândouă lucrarea lui Dumnezeu ascunsă bine într-un secret adânc, misterios, impenetrabil. Şi de ce ar avea habar? Pentru ei totul e nemișcare, liniște, armonie în vatra satului si in împrejurimile îmbrăcate in hainele verzi, primenite ale naturii trezite la viața din somnul alb, decolorat al iernii, într-o după-amiază de primăvară târzie, în care câinii, sătui de atâta lătrat de-a proasta, aleg sa moţăie cu ochii deschiși şi cu botul sprijinit pe labele din faţă. În anotimpul ăsta care începe sa prindă vigoare numai ca sa dispară înghițit de valurile fierbinți ale verii, timpul din an pastelat, candid, umplând de prospețime inimile oamenilor şi făcându-i să privească cu încredere viitorul, satul Călienilor se află pe partea planetei întoarsă spre soare, pe raza minimă a traiectoriei eliptice din jurul unei mase gigantice de materie incandescentă, care le luminează succesele şi îi consolează în pierdere, un glob imens format dintr-un amestec de heliu si hidrogen în proporţia de 30 / 70%, raportul necesar ca să se poată întreţine o reacţie permanentă de combustie internă. Butelia asta cosmica numita soare ţine în viaţă nu numai pe cele câteva sute de săteni rămași la vatră, dar şi pisicile si câinii de pe lângă gospodarii, găinile si gâştele din curţile din spate, raţele din prund, păsările guralive ale cerului, şoimii vicleni, ca să nu mai vorbim de focşănenii care se foiesc la douăzeci si cinci de kilometri depărtare pe drumul judeţean 5, bucureștenii aruncaţi la doua sute cincizeci de kilometri pe drumul interjudețean 25, şi restul planetei, de jos din Patagonia până sus la eschimoșii aruncaţi aparent fără rost printre faldurile de gheaţă ale Antarcticei.

Pot sa pariez însa că Mirela Curetuşu nu s-a gândit vreodată la faptul că îşi datorează viața unei reacții chimice de proporții pantagruelice. Mirela este o femeie mărunta, e ca un mosor cu un pic de ață lăsata pe el, cu constituție de copil ligav, cu braţele subţiri şi firave şi faţa săpată de vânturile neobosite ale câmpiei, sau doar muncită de gândurile supraviețuirii de la o zi la alta. Din spate arată ca o fetișcană, şi pentru că e micuţă si pricăjită, cine o întâlneşte cade prada nevoii naturale de a o proteja. Ca majoritatea semenilor ei, Mirela este o creatură umană preocupată de lucruri fără importanţă în marea schemă a cosmosului si a vieţii, făcută posibilă de proximitatea soarelui. Mirela nu realizează ca există doar datorită combinaţiei între carbon, oxigen şi lumină, în timp ce se mişcă sub cupola cerului albastru, care arata azuriu ca rezultat al refracției razelor infraroșii la trecerea prin stratul de ozon care protejează planeta de jarul stelei mici care ne garantează existenta dar ne si amenința cu decimarea prin pârjol, si la care nu a mai ridicat privirea să se uite fără rost, dar cu curiozitate de când era copilă. Nimeni nu îi dă Mirelei cei 50 de ani pe care îi are, si ea nu se omoară deloc să îi arate, ba dimpotrivă, se îmbracă si se poartă ca o adolescentă care abia a descoperit plăcerea hainelor care îţi fură privirea, făcute din materiale fojgăitoare, colorate in culorile stridente ale curcubeului. În intervalul de o oră pe care o petrece cu noi, împărtăşind din experienţa ei pământeană, planeta a mai avansat o sută de mii de kilometri în cursa ei nebună înspre marginile universului, iar noi toţi care ascultam la ea si punem pe focul conversației crâmpeie când începe sa pâlpâie, am pierdut între 50 si 70 de bilioane de celule, câştigând cam tot atâtea, dar celule de mai proastă calitate, reproduse mai la repezeală, ca să le înlocuiască pe cele uzate şi să ne ţină funcționali şi cu simţul nemuririi intact. Procesul ăsta complex numit îmbătrânire ne face practic sa fim oameni diferiți la sfârșitul orei pe care o petrecem împreună cu Mirela, în grup, in ciuda aparenţelor care sunt înșelătoare: ochii au aceeași strălucire, părul aceeaşi culoare, buzele sunt la fel de lucioase,râsul e la fel de forțat, superficial, nelalocul lui, rânjet de convenienţă, vorbe identice acoperă aceleași idei statute, mărunte, mă rog, tot noianul de lucruri care fac portretul unui adult. Si in timpul asta continuăm să ne foim pe scaune şi să ne aruncam priviri pline de înțeles unii altora, întrebându-ne cât mai are de gând să stea femeia asta la noi şi să bată câmpii, când se va hotărî sa plece,  pentru că ne‑a ajuns deja foamea şi câinele ăla care doarme la umbra nucului ne trage la somn. Şi în plus cine are chef să asculte la necazurile altuia, când fiecare are lista lui, care rămâne întotdeauna deschisa si niciodată bifată măcar pe jumătate?

*

„Bună, Mirela!” zice Mirela când o vede pe nevastă-mea.

„Bună, Mirela!” zice nevastă-mea când o vede pe Mirela.

Cu mulţi ani în urmă, când sistemul solar era cu vreo douăzeci de milioane de kilometri mai aproape de centrul galaxiei, cele două Mirele se jucau împreună cu păpuşi de plastic cărora li se închideau ochii automat când le culcai pe spate, cu mingi de cauciuc roşii cu buline negre, ţipau “piua” şi ca prin minune cuvântul asta le punea intr-un spațiu privat, impenetrabil, ca şi cum scuturi protective se ridicau in jurul lor si nimeni nu putea sa le mai atingă, împărţeau aceeaşi trotinetă uzată, zgâriată, zorcăită, pe care nu o mai unsese nimeni de când ieșise de pe linia de montaj a fabricii de biciclete şi acum scârțiia amarnic, reprobator, stăteau cuminţi în aceeași bancă la școala, cu mâinile împreunate la spate şi ochii fixaţi înspre tablă, unde doamna profesoara scrisese cu creta alba si litere de-o șchioapă „Maria are mere. Ana are oi.” Şi aveau libertatea să fie aşa cum le lăsase Dumnezeu, fără prejudecăţi sau interese ascunse, fără frică de goliciune, fără lăcomia acaparatului sau a posesiunii, fără gânduri criminale, deși cu mintea plina de răutăţi mărunte, de copil.

„Ce mai faci, Mirela? Cum e viața in America?” întreabă fosta colegă de şcoală, un pic timorată. E îmbrăcată sport, cu o jachetă de fâş cu model floral, şi blugi strâmţi care o fac să arate sexy. Poartă pantofi sport, albi cu dunguliţe albastre, în picioare. Tot românul le zice „adidaşi” deşi acum sunt o mie de modele pe piaţă, fiecare cu numele lor „de firmă”,dar Adidas a fost prima marca cu renume care s-a încumetat sa penetreze Europa balcanică cu pantofii lor sport cu trei linii negre, paralele, şi făcând așa au lăsat o dâră în istoria romanilor mai adânca decât victoriile împotriva armatelor de invadatori. Hainele si pantofii Mirelei sunt din Italia. Aproape fiecare în sat e îmbrăcat în haine italienești. Le aduc acasă „italienii” care sunt plecați la muncă şi le cumpără prin magazine de mâna a doua, deşi sunt încă bune de purtat, şi în plus foarte elegante.

„E bine, obişnuit…” răspunde nevastă-mea în doi peri. „Viața e aceeași peste tot, oamenii sunt aceeași,” continuă ea veselă, şi cam prea repede, scoţând pe gură o frază pe jumătate mințită. Cealaltă Mirelă râde, ştie că viaţa nu e aceeaşi peste tot, şi nici măcar oamenii nu sunt aceeaşi. Oamenii sunt câinoşi unde e sărăcie, se schimbă, se afurisesc, se obişnuiesc să facă faţă greutăţilor în dauna celui slab, pentru că viaţa e guvernată de o regulă simplă: cel puternic supraviețuiește.

„Ne place ce vedem în jur… S-au făcut progrese!” zic şi eu pe nepusă masă, ca să sun filozof sau doar să o fac pe cealaltă Mirelă să se simtă bine. Şi îndată ce termin fraza ştiu că mai bine aş fi tăcut. Femeia arborează un surâs strâmb pe faţă, îmi face şi ea pe plac, nu mă contrazice, zice cu jumătate de gură: ”Da, s-au făcut progrese!”

Poate ca nici nu sunt prea departe de adevăr. Fundamental şi noi, Mirela şi Anton din Toronto, şi Mirela din Călieni avem aceeași experiență de viață. Şapte, opt ore pe zi dormim şi calitatea somnului e aceeași în cele două colţuri îndepărtate ale planetei. Creierul comandă corpul ca să îşi încetinească funcţiile şi să se regenereze. Când cădem în somn adânc, creierul însuşi ia o pauză, îşi trage obloanele. Dar apoi, spre dimineaţă, când simțurile sunt încă amorțite si mușchii încleiați in gelul somnului de uzură, se trezeşte şi începe să picteze scene pe mucavaua viselor cu o mână de artist. Visul este șevaletul creierului.

Aceeași experiența când mâncam: oriunde am mâncăm introducând hrana pe traiectul digestiv, care apoi este procesată de stomac si de ficat, desfăcută de intestine în sute şi mii de substanțe chimice, organice, de care avem nevoie ca sa întreținem combustia motoarelor interne. Fundamental sunt aceleași materii organice si substanțe chimice pe care le procesăm când ne hrănim, in America, in Asia, in Europa, in Oceania, iar gustul mâncării e același: daca e sărat in Romania, e sărat in Tahiti si e sărat in Afganistan. Iar viața sexuala, ce sa mai vorbim? Deliciul carnal e același indiferent de rasă, de limbă, de religie. Oamenii cu pielea de culoare neagră, vorbind zulu, au același orgasm ca americanii din Chicago si ca sătenii din Călieni. Organul femeii e la fel de dulce peste tot… Organul bărbatului e la fel de neastâmpărat de sus din Islanda, până jos in Patagonia. Daca extragi din timpul zilei perioada petrecută pe somn, hrană, si nevoile sexului, mai rămânem cu câteva ore in care oamenii muncesc ca sa facă bani si să aibă dreptul sa doarmă cu un acoperiș deasupra capului, sa îşi hrănească trupul ca sa îl ţină funcțional, să aibă sex ca sa se bucure de viața sau sa lase urmași, să privească la televizor ca să se destindă sau să fie la curent cu ce se mai întâmplă în lume, să se uite pe internet ca sa întrețină iluzia că sunt parte dintr-o mare comunitate, şi poate că sunt. În multe feluri, nevastă-mea are dreptate: lumea e aceeași peste tot. Deși ailaltă Mirelă nu pare convinsa:

„Dar tare a grea viața la noi, domnu’ Anton,” continuă ea cu un năduf neașteptat la replica mea, „grea şi haină!” Apoi, fără pauză, continuă: „Eu am avut un mare necaz de curând!”

Când cineva iți vorbește de „mare necaz” e ori boală ori moarte. Nevasta-mea e fire miloasă, generoasă, e sincer îngrijorată, sare să ajute: „Oh, dar ce s-a întâmplat, Mirela?” La care femeiușca rezumă în câteva vorbe necazul ei, de parcă ar face o scurtă prezentare de film in curând pe marile ecrane: „Mi-au răpit fata, să o ducă in Italia! I-au prins la granița.”

Vorbele ei cad hodoronc-tronc în atmosfera de loc în care nu se întâmplă nimic si nu prea știm ce să spunem. Sună a film polițist ce spune Mirela, un subiect care se potrivește ca nuca în perete cu peisajul bucolic din jur, cu mediul de sat romanesc aflat aproape de granița cu ținutul timpului, deși un pic în afara ei. Parca înțelegându-ne dilema si vrând de fapt să o adâncească, un cocoş îşi confirmă cu un cutcurig ascuțit autoritatea relativă asupra ogrăzii iar câinele începe sa latre ca prostu’, în lanţ.

„Cum adică au răpit-o? Cine? Care italieni? De ce?” Cu fiecare întrebare pe care o pun,  apar şi mai caraghios, dacă e sa mă iau după reacțiile de pe faţa Mirelei.

„Eh, e poveste lunga,” începe ea, cu tactul unei Şeherezade de circumstanță. „Cu vreo două luni în urmă am căzut la pat, bolnavă. Ei, boala mea mai veche… insuficienţa hepatică.” La care dăm toți din cap, cunoscători, deși e clar ca nici unul dintre noi nu are habar de termenii, cauzele si simptomele medicale ale insuficienţei hepatice. Bunul simţ îmi spune că trebuie sa fie ceva legat de ficat şi de faptul ca la unii devine leneș. Mă ajuta Mirela, care dintr-odată folosește un amestec de limbaj savant pipărat cu expresii cazone: „Bila mea e leneșă, nu vrea să proceseze mâncarea. Şi când se blochează, am niște dureri de zic că gata, atunci mi-a venit sfârşitul. Ca să mă lase, trebuie să stau lungită în pat… Zile întregi.” Înțeleg, Mirela. Suntem toți roboţi organici evoluați. Lucrarea Domnului, spun cei care nu au dovezi, dar știu cu sufletul ceea ce mintea nu poate să justifice. Dumnezeu este perfect, zic tot ei, deși lucrările lui nu sunt. Avem defecte de fabricație şi chiar de design. Ne îmbolnăvim. Murim din nimic. Nimic in universul ăsta răsărit dintr-un atom primordial nu pare a fi perfect, nici chiar pentru demiurgul sau demiurgii care îşi încearcă constant puterile creative, lucrează singuri sau in grup la proiecte complexe: introducerea vieții pe planeta Sipidia, din constelaţia Dolara, nici una din astea înregistrate încă în vreun catalog uman de astronomie. Imperfecțiunea este a cincea dimensiune a universului, după cele trei dimensiuni spațiale si una temporala: dimensiunea „imperfectio”. Sar din gând în realitate, tras ca de un val leneș de ritmul inexplicabil de molcom al povestii Mirelei, in total contrast cu acțiunea narată.

„Fata stă la internat la Focșani, e la liceu in clasa a douăşpea. Vine acasă odată la doua săptămâni, dar are celular si comunic des cu ea!” Tot omul in partea asta de ţară folosește acum telefoanele celulare cu ușurința cu care oamenii de dinaintea noastră foloseau chibriturile. Sau poate chiar mai ușor. Telefoanele mobile sunt parte din cultura românească acum. E puzderie de ele, le vezi la tot pasul, le poți cumpăra aproape la fiecare colţ de stradă, şi românilor le place sa comunice unii cu alții pentru te miri ce: „Am găsit o stambă frumoasă la Zdrenghea? Nu e prea scumpă, să o iau?” sau „Ce mai gătești azi? Eu am făcut o ciorbă de perișoare ieri, mai mâncam din ea azi si mâine, si după aia trebuie iar să gătesc.”

 

*

 

Fata Mirelei o sună într-o zi pe mamă-sa şi îi spune că au luat-o niște italieni, e la ei in van si se îndreaptă spre graniță. Mirela are la început impresia ca e o gluma, dar apoi înlemnește, pentru că știe ce înseamnă asta: italienii cumpăra fete tinere, cu pielea fină si proaspăta ca a piersicilor coapte de curând, zemoase, numai bune de mâncat, şi le duc sa facă prostituție in orașele lor aglomerate, insalubre, foind de oameni veniți de peste tot. Nu le duc la bordeluri de lux, acolo sunt localnicele care vorbesc fără accent si îşi dau aere de doamne, le duc in lupanare mizerabile, unde vin imigranții din sud-estul Europei, chinezii si africanii care lucrează in job-urile de jos, manuale, rău plătite. Departe de neveste sau iubite, dau 10 dolari si au fete tinere, cu ora, din Romania, din Moldova, din Polonia. Fete frumoase, bine făcute, numai bune de frământat in mâinile lor aspre si mari, bătucite de atâta munca.

„Te-au forțat, fată? Ești bine?” o întreabă Mirela grăbită, cu voce sugrumată de spaimă, si încă pradă şocului. Dar vocea fetei vine înapoi calmă, de parca ar fi la o plimbare cu prietenele: „Nu, s-au purtat bine cu mine, mă lasă să vorbesc la telefon. Mi-au zis doar că mă duc la Roma, să văd cel mai frumos oraș din lume!” Fata pare mai mult entuziasmată decât îngrijorată, iar Mirela nu știe ce sa facă si mai ales, ce să spună. Îşi frânge mâinile, glasul îi tremură de frică, de premoniția unui sfârșit îngrozitor. Sunt tot felul de poveşti care circulă zilnic, şi umplu paginile ziarelor. Multe fete au dispărut fără urmă când le-au luat italienii, iar poliţia dă din umeri, a neputință, de parca nu ar fi treaba lor sa le păzească de braţul lung al bandiților. „Dă telefon la politie daca poți să suni, fa ceva!” ii striga disperata prin telefon mamă-sa, dar fata pare grăbită să termine conversația, ca şi cum ar suna din oraș, de la cofetărie, si e gata sa plătească si sa plece: „Săru’ mana, mamă, te mai sun!”

Femeia rămâne stană de piatra, bâiguind:„Fată, fată, nu închide, stai!...” şi in primele clipe nu știe ce altceva să facă decât sa se ia cu mâinile de cap.  

După care îşi amintește că fata are un tată, Filimon, fostul ei bărbat de care s-a despărțit când mai aveau un pic si ar fi ajuns să se omoare. Fata a fost părtaşă la toate certurile lor, l-a văzut pe ta’su beat mort lovind-o pe mamă-sa, a văzut-o pe mamă-sa care, cu agilitate unei pisici, mici si iuţi, a sărit la gâtul lui să îl sugrume sau măcar sa îi scoată ochii. A auzit înjurăturile lor feroce si vorbele grele pe care şi le-au aruncat unul altuia, dar in partea aia de lume oamenii nu se sinchisesc prea mult de insulte. Ocara este parte din cultura locului. Insulta este moneda curenta de conversație, o folosește tot românul, de la opinca la vlădica, iar dacă ești prea sensibil sa o iei, asta e treaba ta: urmașii dacilor se împroașcă cu uşurinţă unul pe altul cu noroiul greu al cuvintelor, uneori le folosesc ca dojană sau alint de îl auzi pe unul salutându-şi prietenul când îl vede pe stradă „Ce mai faci, bă Nelule, fi-al dracului de bandit, te-ai dat la fund, n-ai mai dat nici un semn de viața!” Imprecația este parte din patrimoniul național, un vehicul eficient si constant pe drum al inovațiilor semantice si al înfloriturilor poetic licențioase.

Nu i-a fost greu Mirelei sa îl găsească pe bărbatu-său. Când termină lucrul pe tractor la asociația agricolă locală îl găsești la birt, printre alţi bărbaţi, un grup amorf de pierde vară cu cămăşi murdare la gât, pătate de transpirație, purtate cu luna, unii cu pălării pe cap, din fetru gros de culoarea pământului argilos al satului, involuntare echipamente de camuflaj care nu au mai simțit atingerea aspră a unei perii de când au părăsit porțile fabricii, bărbați cu pielea dungata si tuciurie care beau rachiu si fumează mahorca, amândouă ieftine,amândouă de calitate joasă, in timp ce vorbesc tare si fără sens si rad ca proştii, din te miri ce. Nimeni nu întoarce capul sau se oprește din debitarea glumelor fără perdea, sexuale, brute, nimeni nu îşi atinge borurile pălăriei, ca in filmele americane cu  cowboys binecrescuți, şi zice „sărut mâna, doamnă” când Mirela intra in taverna întunecată cu privirea determinată, energizată de bravura involuntară a disperatului. Aici nu este un western american şi oamenii ăştia nu sunt cowboys. Deși pariez ca văcarii americani sunt la fel de obsedați de sex şi de băutură ca şi ciobanii români sau plugarii ruşi. Este legea naturii îngropată adânc in sângele si carnea bărbatului, pilula de opiu care ne ţine in viață când navigăm, ca bărbați, apele tulburi ale existenţei. Orice erou visează sa se cuibărească in brațele calde, catifelate ale unei femei când se întoarce de la isprăvile lui barbare, si poate încă se mai gândește la cate vieți a hăcuit, sau la câte atrocități a săvârșit, in numele unor cauze care suna bine numai pe hârtie, justificări formale in faţa oamenilor, dar nu şi in faţa lui Dumnezeu, ale distrugerilor de vieți de oameni si de lucruri construite de oameni.

Filimon e aşezat la o masă in mijloc tavernei, cu paharul de rachiu in faţă, si cu o ceata de gură cască în jur, sorbindu-i cuvintele. Are darul vorbitului fostul ei bărbat. La el in gura cuvântul căpătă viaţă nouă, se înviorează,îşi dezvelește feţe pe care ceilalți nu i le-au văzut până atunci si orice spune Filimon sună inteligent si inedit, de parca ar fi ieşit direct dintr-un anunț de ultimă oră la buletinul de știri. Cu darul vorbirii a ademenit-o pe Mirela, dar femeii nu i-a trebuit mult timp sa realizeze că in spatele fațetei de „comunicator” nu sunt decât vorbe goale, rostite de un om lipsit de substanţă, cu caracter îndoielnic şi comportament iresponsabil. Abia intrată in camera joasa a cârciumii, îmbâcsita de fum gros de țigara şi miros greu de transpiraţie, Mirela aude întorsătura finala a unei conversații condusa cu măiestrie de fostul ei bărbat:

„…după ce lacheii pesediști ai lui Turcuman au luat fabrica de bere din Focșani, fu-tu-le muma’n cur de bandiți! Daca ar fi venit…”

Filimon nu apuca sa spună cine trebuia sa vina ca sa îndrepte starea de lucruri, si cei din jurul lui arata de parca ar fi înghițit o gălușca fiarta, supărați ca mentorul lor politic e întrerupt exact la momentul cheie al dezvăluirilor, dar pe de altă parte curioși să afle ce vrea de la el femeiușca aia îmbrăcată într-o scurtă colorata strident, făcută din fâs fojgăitor, cumpărată in Italia, cu siguranță.

„Filimoane, trebuie sa mă ajuți!”, zice Mirela cu răsuflarea tăiată de emoţie, „ne-au furat italienii fata si o duc cu un van in Italia. Trebuie să îi oprim, să ne luăm fata înapoi!”

Filimon se uita la ea cu ochi neutri, de parca ar privi prin sticla, si nu pare șocat de veste. Se vede pe fata lui că nu îi pasă, în ciuda întrebărilor pe care le pune, sub presiunea formalității cerute de circumstanţă:

„Cum așa? Cine ţi-a spus… asta?”

„Chiar ea. M-a sunat din van-ul în care au luat-o, de pe celular. Nu știe unde e, dar a priceput că vor să o ducă în Italia. Cred ca i-a spus unul care vorbește româneşte, sau e român.”

„Cum aşa? Fu-tu-le muma’n cur de bandiţi, cum să ne ia fata? Băi băiete… Şi cu ăştia e rău sa te pui, femeie… Mafioți ordinari… Ăştia te omoară daca te iei cu ei… Nu prea sunt multe de făcut.”

Nu îi ia mult Mirelei să realizeze că Filimon e pe mână cu răpitorii, că el a aranjat să le ia fata, să o ducă în Italia, sa o piardă făcând trotuarul, ca o curvă ordinară. Să ia SIDA, să se prăpădească de tânără. A vândut-o pe fie-sa ca pe-o marfă şi a luat banii, de-aia a auzit Mirela de un tractor nou pe care se lăuda că vrea sa îl cumpere, să devină si el tractorist privatizat, ca alţii, să aibă afacerea lui. Să ofere servicii plătite altora, în loc să fie plătit cu un salariu de mizerie, ca acum. L-a auzit Gelu , vecinul Mirelei, făloșindu-se la grupul admiratorilor de la birt, si i-a transmis femeii ce-a aflat.

Mirela știe că e inutil sa încerce să îl întoarcă pe fostul ei bărbat, să îl convingă că ce a făcut e rău, e criminal, e păcat de la Dumnezeu, că trebuie sa repare greșeala, să o ajute sa îi prindă pe răpitorii fetei lor, sa aducă copila înapoi acasă. Nu are timp sa lupte acum cu cauze pierdute. Iese ca o vijelie din cârciuma, înjurându-i pe toți cu obidă. „Fire-aţi ai dracului de beţivani ordinari, stați toată ziua in cârciuma si beți banii familiei. Voi nu sunteți bărbați, bă, sunteți ciurucuri ordinare! Filimoane, ești drojdia societății! Un nenorocit şi un criminal, asta ești. Am sa te dau pe mana politiei, sa înfunzi pușcăria!” Nimeni din grup nu se supăra când o aud pe Mirela înjurându-i aprig, sunt obișnuiți sa li se vorbească urât, să fie ocărâţi, de neveste, de copii, de șefi. Insultele venind din trupul ala  mititel ii amuză, îi face să râdă strașnic. Mirela trântește ușa tavernei cu putere peste hohotul de râs, de parcă ar vrea să îl zdrobească înainte de a ieși afara, dar ușa e înțepenita, nu mișca mai mult de câţiva centimetri, nu a mai fost unsa de ani de zile.

Când Mirela ii spune polițistului din sat ce s-a întâmplat, ăla o trimite la Focșani. „Vorbiți cu ei, doamnă, asta e mult peste capul meu!” Tot e bine. Ea se aștepta ca polițistul sa înceapă sa râdă şi să-i spună ceva de genul „Da’ ce te impacientezi, femeie, doar  a trimis-o la făcut bani, nu a trimis-o la tăiat. Nu moare nimeni din prostituție, e meserie bună, bănoasa, plăcută aş zice, dacă ai trupul făcut sa atragă ochiul bărbatului si sa îi desfacă punga!” Polițistul din sat e un băiat tânăr, născut după revoluție, neexpus la vechea stare de lucruri. Plus ca l-au învățat în școala de poliţie metode noi, civilizate, în acord cu legea. Asta a fost in trecut cultura la romani: autoritatea zilei nu s-a sinchisit de abuzul femeii, polițiștii, avocații si judecătorii parca erau pe mână cu violatorii, îi amuza forţatul femeii, parcă le făcea bine să asculte povesti despre abuzuri sexuale. Le întărâta simțurile, le aţâţa imaginaţia, li se făcea dor de neveste din timpul zilei, înainte de a termina serviciul. In orice poveste de viol, femeia era vinovata în cel mai pur sens biblic, ca unealta diavolului care îl asmute pe bărbat cu mișcări de şold undoiase si ochi dulci. Trupul subțire, firav, rotunjit al femeii este dovada supremă a vinovăției ei.

La Focșani ajunge sa vorbească cu un locotenent tânăr si el, serios, care ii pune o grămada de întrebări si îi înregistrează răspunsurile tacticos, direct in calculator. După care cheamă pe doi dintr-un oficiu alăturat, si le ordonă să ia legătura cu poliţia de frontieră. Apoi îi spune Mirelei să o sune pe fată, pe celular. Fata răspunde, nu pare speriata, ar vrea sa stea la taclale, dara mamă-sa o taie scurt. „Vorbește cu domnu’ locotenent, fată!”

Locotenentul se prezintă formal si o întreabă politicos detalii: daca știe pe unde sunt, daca oamenii care au răpit-o au lovit-o sau au abuzat-o. Îşi notează răspunsurile calm pe o bucata de hârtie, dar apoi fata închide brusc. „Alo!... Alo, domnișoară! Mă auziți? S-a întrerupt,” ii spune apoi Mirelei care cască ochii alarmata. „O să punem imediat in mișcare forțele pe care le avem, doamnă. Nu vă faceți griji, vă vom recupera fata!” Încrederea afișată de polițist îi dă speranță Mirelei, îi ridică moralul.

„Acum duceți-va acasă, si va contactam noi îndată ce avem vesti. Dați-ne un număr de telefon unde vă putem găsi.” Mirela ia cursa de Călieni înapoi spre sat, se duce acasă ca sa zacă in pat. Fierea o supără iar, si peste toate este hăul asta îngrozitor, spaima grozavă ca şi-a pierdut fata pentru totdeauna, ca nu o va mai vedea vreodată. Viața e o pierdere continua: oamenii pierd lucruri, pierd bani, pierd oameni dragi, pierd șansa de a fi fericiți, de a fi iubiți, pierd timpul… În fiecare secundă pierdem miliarde de celule consumate şi le înlocuim cu celule mai proaspete, dar mai puțin rezistente la timp si uzură. Ființa noastră fizica trece printr-o transformare continuă. Si din punctul îngust de vedere al fiecăruia dintre noi, totul se pierde, nimic nu se transforma. Dar este la fel de adevărat ca nimic nu scapă dintre pereții de aer ai planetei mici, albastre, atât de ermetizați, de puternici, încât nimic nu se scurge în spațiul fără limite. Pierderea vieții înseamnă compuși chimici eliberați din strânsoarea unităţii trupeşti, buletinul de identitate organica, substanțe organice care se reîntorc în natură, în ploaie, în apa lacurilor, în solul negru al câmpiei, în iarba grasa a pajiștii montane. Nimeni nu pleacă de pe planeta pământ, nimeni nu vine. Nimic nu dispare, totul se transformă, doar pâlpâitul gândului si flacăra spiritului se pierd, se sting intr-o ființa ca să apară în alta. Dar fără sa aibă continuitate: Shakespeare si Einstein si Mozart rămân duși pentru totdeauna, irepetabili, definitiv pierduți in spațiul cu sens unic al istoriei.  Mirela nu se gândește acum la filozofiile astea care ei i-ar părea ieftine oricum, îndeletnicire pentru oameni care nu au ceva mai bun de făcut cu viețile lor,pentru ea pierderea fetei e un dezastru absolut. E sfârșitul lumii. Răpirea fetei ii pare mai rea decât moartea. Oamenii construiesc cazemate din piatra, din bani, din influenţă şi putere, fac totul ca sa evite pierderea. Doar ca sa afle ca viața este un registru al pierderilor revăzut şi completat zilnic de către fiecare din noi.

După ore chinuitoare de așteptare, Mirela aude zbârnâitul telefonului, care parcă ca umple camera cu sunetele grave ale unui clopot de biserică. Înhață receptorul cu mâna tremurândă. Sunt grănicerii de la postul de frontiera Nădlac. „Doamnă, am recuperat fata. Este cu noi aici, bine, sănătoasă. Vorbiți cu mama, domnișoara!”

Mirela cade in genunchi, plângând în hohote de bucurie, îi mulțumește lui Dumnezeu cu lacrimi fierbinți șiroindu-i pe fata. „Fată, fată dragă, vorbeşte cu mine, vorbește cu mama, fata mea!” bâiguie Mirela fără să știe ce spune, şi fără să înțeleagă ce îi spune fata la telefon.

 

*

 

Tot timpul asta am ascultat uluiți la Mirela depanându-si povestea, uitând si de foame si de rezervările faţă de femeia măruntă din faţa noastră. Şi pentru ca ani de zile am locuit într-o parte a lumii unde justiția funcționează ceva mai bine, Mirela mea o întreabă la sfârșit pe fosta colegă de școală: „Şi cu răpitorii ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu bărbatul tău? Fostul tău bărbat, adică? Sunt arestați, aduși în justiție?”

Mirela se uita la ea un pic strâmb, de parca i-ar pune întrebări fără sens. „Păi ce să se întâmple? Pe Filimon l-au chemat la politie să îl chestioneze, dar el a făcut pe prostul, a negat orice implicare. Nu au avut ce sa-i facă, nu au găsit nici o dovadă împotriva lui.”

Şi italienii? „Ah, pe aia i-au lăsat in pace, s-au întors înapoi la Roma. Au declarat la poliţie că fata a consimțit să vină cu ei, a fost chiar bucuroasă, şi ei doar vroiau să o ia într-o excursie sa îi arate Italia. Nu au avut ce sa le facă…”

Un hămăit lenos de câine sparge liniștea după-amiezii calme de primăvara târzie. Cați câini lătra in jurul lumii, exact in momentul asta? Câți oamenii se sărută exact in secunda asta, sau au sex, sau au orgasm? Câți oameni omoară alţi oameni exact acum, când vorbim? Câți oameni se roagă, câți oameni cad victima unui accident, exact acum? Planeta este un loc cosmic extrem de activ, extrem de zgomotos. Pe suprafața ei cojoasă pare a se desfăşura continuu o pregătire intensa pentru un eveniment. O pregătire intensă pentru nimic. Nimicul unei calatorii spre niciunde, intr-un spațiu infinit, fără granițe, fără noimă.

*

Ca sa efectueze o rotație în 24 de ore, planeta noastră trebuie sa se învârtă în jurul propriei axe cu 1600 km/oră. În același timp, pământul se rotește in jurul soarelui cu 104.000 km/ora si in jurul centrului galaxiei cu 792.000 km/ora. În timp ce întregul sistem solar, în care pământul este o frântură, călătorește înspre marginile universului cu 95.000 km/ora. Dar nimeni în Călieni nu are cunoştinţă de numerele astea. Pentru toţi azi e o zi frumoasă de vară senină, liniştită, blocată în nemişcare. Iar Mirela tot nu are timp sa se uite la cer fără rost şi cu curiozitate. Găteşte acum în mica bucătărie care dă spre curtea din spatele casei, unde un cocoş mic şi energic îşi arogă drepturile de stăpân. Face o supă de ştevie, care e bună la fiere, o face să funcţioneze bine. Deschide uşa dulapului să se uite după piper. Supa e rea fără condimente şi un pic de piper nu o s-o omoare. Aşteaptă telefonul fetei, întotdeauna sună la timpul asta din zi. Departe, deasupra acoperişului lumii, cometa Halley se apropie de pământ cu 23.456 km/oră.