Orice eseu se naște ca un prunc diform de proză
fără calitate. Iar fiecare bucată de eseu începe cu un cuvânt sau cu o frază
mică, firavă.
Apoi o alegere, sau mai multe. Ăsta e
blestemul omului: orice face, orice drege devine alegere, o bifurcare în drum. A fork
in the road.
Apoi carul limbii plin ochi cu sacii grei ai cuvintelor
din care eseistul scoate opintindu-se uneori, pentru ca vorbele atârnă, concepte pure sau impure, opinii proaspete sau
subțiate de folosință, idei pitice, idei voinice pe care le pune pe hârtie ca
daruri mici la o sărbătoare continuă. Celebrarea bucuriei de a-ți scoate
gândurile și inima la vedere, ca rufele albe întinse pe sârma amintirilor,
alintate de boarea caldă a vântului de vară.
Ieri de dimineață, era exact ora 7:07, pentru
că m-am uitat la ceasul vechi de pe noptieră, și am privit pe fereastră, și
ploua, și apoi am luat o bucată de hârtie pe care am scris patru cuvinte: “I am a soldier.” Apoi le-am șters și le-am înlocuit cu trei
cuvinte, într-o altă limbă. „Sunt un soldat”, am scris, și mi s-a părut că sună
mai bine. Apoi am continuat: Sunt un soldat intr-o armată economică, în care generalii sunt negustorii
de succes, cu bancnote uzate, fojgăitoare cusute pe piept ca epoleți lipsiți de
glorie, în timp ce noi, proștii, carnea de tun, suntem plătiți cu câțiva dolari pe oră, sau pe zi, sau pe viață, cărora
ei le găsesc uneori termeni frumoși,
cu penaj multicolor, ca de pildă rata minimă pe economie. Minimum wage rate. Salariul minim. Am zis “ei”? Who
the fuck are they? They, the laws, the lies, our doom.
Detest detaliile astea tehnice, care sună ca
loviturile unui ciocan în șoldul rece al unei căzi de fontă! Mă simt smuls din
letargia meditației de forța brută, metalică, a cuvântului rostit fără sunet în
graiul mut al gândurilor. Propriile gânduri. Încă le simt ale mele, numai ale
mele. It’s just a matter of time till they’re going to confiscate our thoughts. În câțiva ani vei fi
obligat să îți declari gândurile ca marfa pe care o treci prin vamă. Boarea
caldă a bucuriei de a scrie devine un vânt tăios care-mi îngheață fața… Cuvintele
ies acum din sac ca moliile aruncate in ger, zbătându-se fără noroc ca să
supraviețuiască, alunecând în abisul timpului tăiat scurt.
Sunt un soldat care nu poate să conteste
ordinele venite de sus, chiar dacă cei care le dau habar nu au despre ce
vorbesc. Și de obicei nu au. Sunt un soldat care are numai dreptul să execute fără
să întrebe și să fie executat fără să i se spună. Sunt un soldat printre alți soldați
care sunt condamnați încă de la naștere la sentința capitală: predă-te, depune-ți viața la picioare,
împinge-o încet către noi, și te vom lăsa sa trăiești pentru noi. Viața ta nu iți
aparține. Avem noi grijă de ea, o ținem ascunsă, sub cheie, să nu îți vină
vreun gând cu ea. Viața ta gazolină ieftină pentru miliardele de roți ale
sistemului. Cheap gas for the voracious
engine. Your life belongs to those who barely pay to
keep you barely live. Your bosses. The monsters of your destiny. The masters of
your failures. The almighty gods walking in squeaky shoes expensive suits in your
little workplace. Your fucking life warrantors. Care iți arată ușa. Care
te îmbrâncesc afară. Care te împing
intr-un minut în abisul demnității pierdute, în hăul viitorului sfârtecat. Englezescul
„booted out” sună mai bine decât
„concediat” in românește, prinde realitatea ca intr-o oglinda retrovizoare: o
cizmă mare, neagră, lucioasă, înfiptă bine in spatele tău, care sângerează de
la carâmbul ascuțit.
Sunt un soldat aruncat afară din saloon-ul popular
ca un cowboy recalcitrant, care n-are bani sa plătească și mai are și tupeul să
îi agraveze cu păreri proprii pe comesenii care vor doar să se simtă bine. To have a good time. While the big gorilla
behind the bar howls threatening, his veins popped out, hie
eyes injected with hatred, his gun coming out: Take your
damn gear and get the fuck out of here, you dumb ass! You despicable life form! Asta sună cu adevărat
bine. Poți sa pui atâta câinoșenie in limba romană? Poți, dar nu sună veridic. Nu
e în caracterul nostru. Noi suntem agresivi cu vorba, în timp ce pumnul ne e
moale.
Albul foii de hârtie goală de cuvinte mă orbește.
Nu văd nimic pe ea decât trei cuvinte. Nici un paragraf, nici măcar o frază.
Eseul s-a născut și a murit în mintea mea. Scriu peste ce am șters înainte: “I am a soldier.” I am a soldier? Sunt un
soldat? A fork in the road...
Aleg varianta în românește pentru ca sună bărbătește,
puternic, ca un strigăt în luptă. Ca încleștarea unui soldat care omoară ca să se
sustragă morții. Să păstreze ceasul vieții în cel victorios, alimentat cu orele
furate de la cel răpus. Tic-tac. Tic-tac. Soldat rimează cu „sacadat.”
Și scriu: “Viețile noastre
sunt grav rănite, se târăsc slăbite, sângerânde, prin tranșeele duhnind a
moarte ale unui prezent marcat de militarizarea silită a gândurilor, a
opiniilor, a alegerilor personale. Suntem intr-un marș nebun, în ritm de trâmbițe
propagandistice, de surle patriotarde, de minciuni poleite in termeni luxoși. Bum-bum-bum.
Un marș forțat, către nicăieri.”
That’s
all. Ăsta e eseul meu.
