1.
Orice femeie devine mamă in urma unei relații sexuale
Mama mea a fost o femeie pe numele ei Smaranda. Ca toate celelalte
femei, ea a devenit mamă în urma unei relații sexuale cu un
bărbat. Acel bărbat a fost tatăl meu. Mă întreb dacă
ar fi interesant, revelator sau doar șocant pentru mine să aflu
detalii intime privind contextul în care am fost conceput, ca de exemplu
dacă amorul lor a fost presărat cu picanterii de dormitor, dacă
actul a sine a fost îndelungat sau scurt, aducând mai mult cu o descărcare
nervoasă, dacă în final au simțit amândoi acea plăcere
nepereche pentru care oamenii din mai multe țări folosesc un cuvânt
identic, care mie îmi sună mai mult ca o boală fatală: orgasm. În mod sigur tata a avut orgasm când m-au
conceput, pentru că un bărbat e construit să savureze şi
să celebreze în orice condiții inseminarea femeii și apoi
să se bată în piept pentru reuşită,dar am dubii serioase
că mama a simțit vreo senzație fizică mai deosebită.
La vârsta când am început sa înțeleg mulțimea de lucruri care ani în
șir mi-au sărit în ochi cu prezenţa lor cotidiană,strigând
la ochi orbi și la urechi surde privește și înțelege,
fără să reușească să-mi pornească
vreodată motorul silențios al judecății, victimă
ignorantă, ca toți ceilalți oameni, a invaziei zilnice de
întâmplări mărunte, stupide, fără sens, numite generic viață,
mi-am dat seama că mama nu îl iubea pe tata. “Iubire”
ca cea despre care citim in cărți sau vedem in filme, o relație
vizibilă și totuși intangibilă, unind doi oameni care se
îmbarcă împreună, de comun acord, uniţi de o pasiune robitoare
si eliberatoare în același timp, într-o croazieră a senzațiilor
și descoperirilor de sine în ape care, ca existenţa omului, sunt
şi clare, şi tulburi. Dar la urma urmelor dragostea
zugrăvită artistic nu este altceva decât idealul pur al
perfecţiunii sentimentului, în timp ce majoritatea oamenilor rămân
doar mânați de invizibilele legi ale firii din afara lor, de procesele
biologice adânc tăinuite înlăuntrul lor, de frica de singurătate
și de moarte într-un univers care nu este altceva decât hău pur,
nesfârșit, absolut, negru, planând amenințător deasupra
orașelor animate, colorate, luminate feeric de focurile de artificii ale
anului nou, când oamenii celebrează cu o plăcere masochistă
duşmanul lor imbatabil: timpul. Legături simpatetic-neuronale,
combinaţii chimice guvernate de configuraţia şi conţinutul
glandelor, pe care majoritatea oamenilor le numesc, generic, cu ignoranța
întărită de puterea obișnuinței, dragoste.
Poate că odată în viaţa ei Smaranda s-a simțit
atrasă de un alt bărbat, pe care ar fi putut sa îl întâlnească
şi să îl iubească, şi poate chiar l-a întâlnit, şi l-a
iubit într-un amor furat, ciopârţit de timp, strivit de convenienţa socială,
sau doar unul platonic, neîmpărtășit, şi poate a știut
ca ăla era bărbatul pe care îl căuta, sau poate că nu a
știut. Poate doar a trecut pe lângă el, pe stradă, si pentru o
fracțiune de secundă poalele hainelor lor s-au atins, cu un
fâşâit moale, înfundat, si poate că amândoi au simțit un val de
căldură împrăștiindu-se în abdomen, brusc, fără
explicație: era dimineață, soarele era
încă copil, iar strada moţăia adumbrită, șerpuind in
posibilități neexplorate, învelită in răcoarea cu miros de
copilărie a castanilor. Sau poate că nu a întâlnit niciodată
acel bărbat pentru simplul motiv că el trăia in Africa, şi
vorbea limba Zulu, şi îi plăceau femeile cu pielea neagra ca
abanosul, şi umbla desculț. Asta nu se va ști niciodată, si
nimeni nu o va putea ști. Pariez ca nici măcar Creatorul nu o va
ști, doar dacă este un dumnezeu meschin, obsedat de control, un
tipicar cu minte îngustă petrecându-şi existenta lui infinită în
timp şi spațiu ca să monitorizeze si să influențeze
mișcările haotice, lipsite de sens, ale unor furnici pe care le-a
inventat intr-o săptămână când nu avea ceva mai bun de
făcut, le-a creat ca să se miște nenatural, ridicate pe
picioarele din spate, şi le-a implantat un creier cu care sa
înțeleagă că viața lor e scurtă, şi că vor
muri fără să înțeleagă de ce au trăit si, mai
ales, de ce trebuie sa moară.
Nu știu dacă Smaranda
s-a simțit vreodată atrasă de alt bărbat, dar știu
sigur că acel bărbat nu a fost tata. Dar asta nu m-a împiedicat pe
mine să exist, un rezultat al relației lor sexuale, al copulării
care s-ar fi putut produce ziua sau noaptea, care nu mai contează ca
s-a produs fără atracție fizică sau sentimentală, ci
poate doar din dorința comună de a avea un copil, pentru că în
lumea oamenilor o familie fără copii este o familie neîmplinită.
Sau poate că m-au conceput din dorința egoistă de a avea pe
cineva care sa aibă grijă de ei la bătrânețe, cineva pentru
ale cărui servicii nu vor trebui sa plătească, deși este
fapt dovedit că in general calitatea serviciilor bazate pe relația
sanguină este mult îmbunătățită de existenţa unei
motivații financiare.
2.
Înțepenit in casa părinților mei, ostatec in casa
copilăriei mele
Şi iată-mă aici, în această clipa unică care
s-a şi evaporat în aburul uitării de îndată ce am
menționat-o, în cădere liberă în cascada mută a timpului
care ne menține intr-o stare de permanent consum, de incertitudine
devoratoare, parca vrând sa scape prea repede de noi, eu, fiul lor, imobilizat
în casa lor, care este și casa copilăriei mele, incapabil sa
găsesc ieșirea din labirintul complicat, lipsit de sens, al
existenţelor lor încurcate ca un ghem de ață tras afară de
pe mosor de o mână neîndemânateca, şi totuși atotputernică.
Părinții mei sunt amândoi bătrâni, foarte bătrâni, şi
pentru ei bucuria vieții s‑a transmutat în groaza vieţii.
Nesiguranţa că mâine vor putea rămâne erecţi, capabili
să facă umbră pământului. În anumite țări din
Africa, oamenii la vârsta lor au pierdut deja șirul anilor, au uitat care
le e vârsta, iar rudele si cunoscuții lor au uitat si ei. Iar când vine
vremea recensământului, şi inspectori de la guvern, cu
cămăși albe, umede de transpirație, pătate de praf,
plictisiți, obosiți, tracasați, îi întreabă ce vârstă
au, spun şi ei, într-o doară, “am patruzeci si cinci de ani,” si asta
e ceea ce funcționarii sfârşesc prin a pune pe hârtie, și din
cauza asta demografi veniţi din multe părţi ale lumii
descoperă toți că Africa este un continent tânăr. Să
te faci doctor, îmi spune tata în timp ce despătureşte ziarul în
care nu vei găsi nici o frază care să descrie o bucată cât
de mică de realitate, nealterată de minciună sau fals. Să
iei o fată cu bani, se bagă mama, că noi am fost
pârliți, după care se uită cu ochi acuzatori la tata, care
nu a fost bun de făcut bani, nu a fost bun la oameni, nu a fost bun ca
bărbat, şi în general nu prea a fost bun de nimic. În zece minute se
vor certa pentru ca tatei i se face o foame de lup după doza zilnica de
insulină pe care şi‑o injectează sub pielea de la
burtă, iar mama s-a puturoşit, nu mai vrea să facă nimic
pentru familie.
„Un ou n-ai fost in stare sa iți faci toată viața, Miroane!
Mă aștepți pe mine să te hrănesc ca pe un copil de
ţâţă. Alți bărbați se descurcă singuri, tu
ai nevoie permanentă de ajutor. Ca un bebeluş. Poate că m-am
săturat şi eu, uite că nu mai vreau să mai intru in
bucătărie în seara asta! Vreau să mă relaxez. Să
mă gândesc numai la mine…”
„Dă-i dracului pe ăilalţi bărbați,”
contraargumentează tata, „mi-ai împuiat capul cu prostia asta. Nu o
să mă apuc acum, la bătrânețe, să fac ce nu am
făcut când eram tânăr! Dacă ţi‑e lene să pui un
ou în tigaie, mă culc flămând.”
Eu visez în timpul ăsta la tramvaiele roşii
şi albe ale Bucureştiului, zgâlţâind din somn dimineaţa
buimacă de vară cu scrăşnet
ascuţit de metal călcând metal, cu pietrele pavajului marilor
bulevarde rotunjite şi lucioase, rasunănd ca nișe instrumente de
percuție sofisticate când sunt câlcate de cauciucurile moi ale
mașinilor, cu standurile de covrigi calzi înşiraţi pe
sfoară, pe lângă care oamenii trec în viteză, ignorând mirosul
de pâine caldă, ca făcută de bunica în vatra de lângă
bucătărie, cu parcuri verzi pătate de un soare galben viu, în
care oameni tineri stau pe bănci şi se sărută. Visez sa fiu
oriunde altundeva decât în casa părinţilor mei.
3.
Tata pune ochii pe Smaranda in condiții pe care lumea nu le consideră
morale
Mama nu l-a iertat niciodată pe tata pentru că i-a
făcut ochi dulci când fosta lui nevastă trăgea să
moară, decimată de cancerul care se încolăcise întâi la sân
şi apoi se târâse prin tot corpul, ca un șarpe căruia ii place
să trăiască ascuns adânc sub piele de femeie. Ei i‑a pasat
întotdeauna de ce vorbește „lumea”, un termen pe care îl auzeam invocat in
casa noastră de câteva ori pe zi: Ia şi tu o cămaşă
curată pe tine, că ne vorbește lumea! Nu mai umbla cu golanul
lui Rouă, că lumea vorbeşte rău de ei. Tăceţi din
gură, nu mai vorbiţi aşa tare, că ne aude lumea! Potrivit
impresiei pe care mi‑o lăsau reacţiile mamei, apartamentul
nostru liliputan nu era spoit cu var alb, ci cu o concocţie groasă
formată din milioane de buze anonime care şoptesc sentinţe
acuzatoare printre milioane de urechi ciulite în permanenţă, ca
să nu scape nici o referire la elemente de pe o listă numită
„lucruri care nu sunt pe placul lumii.”
Smaranda era sora medicală care fusese desemnată să
vină, o dată pe zi, ca să administreze injecții cu
morfină muribundei. Era frumoasă Smaranda la vremea aia, deși
trecuse binişor de prima tinerețe. Bărbații întorceau
încă capul după ea, cu instinctul vânătorului care simte miros
de pradă, așa că de să îl acuze pe tata? “Nu ai avut
măcar răbdare sa iți duci femeia la groapă si să o
jelești un pic, să porți doliu, după datina veche. Ce zic
eu, nu ai avut răbdare sa moară. Femeia ta zăcea in pat, gata sa
se stingă dintr-o clipă la alta, şi tu te holbai la fundul meu.
Ptiu, toți bărbații sunteți la fel, niște
păcătoși… Va gândiți numai la aia, doamne
iartă-mă!” își încheia mama pledoaria și dădea
din mână scârbita. Smaranda se referea la presiunile sexuale pe care le
pun bărbații pe femei, mânați de dorința de sex
acerbă, oarbă, grea, care le ia gândirea, le înmoaie judecata, îi
face robii instinctului. Bărbații sunt uneltele planului divin care a
propus popularea rapidă, masivă, agresivă a unei planete
minuscule învârtindu-se in jurul unei stele pitice şi ea, cu niște
ființe bipede, vulnerabile, perfide şi lacome. Dar ea nu putea
să intre in dezbateri filozofice, nu era în firea ei, și spunea “aia”
când se referea la obiectul carnal al dragostei animale, neînfrânate,deşi
și eu și tata înțelegeam despre ce vorbea, încă tata cu
mintea mai plină de detalii grafice pe care eu nu le puteam avea la vârsta
aia, pentru că eram încă virgin si văzusem vulve de femei numai
intr-o revista pornografică veche, ferfenițită de prea
multă folosire și dosire pe sub paturi, în colţuri umbrite de
camere, unde nu putea fi descoperită uşor. Mama era o
făptură rușinoasă, pe care am auzit-o rostind doar un
cuvânt din categoria celor considerate impure: căcat. Când tata era
bolnav la pat, trăgând să moară de la o infecție gravă
la prostată, incapabil să se ducă la baie fără
asistență, s-a scăpat pe el, a defecat între cearceafuri, si
atunci am auzit-o certându-l cu obidă , zicându-i “Uită-te la tine: om bătrân si te căcași pe tine! Ce mă
fac eu cu tine în halul acesta. Miroane?” şi tonul din vocea ei vroia sa
spună “daca nu mori acum, cum mă descurc eu cu tine, de-acum
încolo?”, deși nu am auzit-o niciodată punând gândul ăsta intr-o
frază explicită.
De fiecare dată când ii reproșează bărbatului ei
că nu s-a putut abține si a început să o curteze când femeia lui
nu se răcise bine în groapă, făcând-o și pe ea
părtașă la păcatul lui, Smaranda pune o mască
dușmănoasă pe față, ochii i se oțelesc,
pomeții obrajilor îi cad, pielea i se face cenușie. Tata nu
suportă mutra asta, reproșurile ei aspre, fără perdea, el
crede că n‑a făcut nimic rău si răbufnește
răstit într-o admisie pripită: “Ce vrei acum, eu nu puteam sa stau
fără femeie!” Dar asta nu face decât să toarne gaz pe foc,
supărarea Smarandei ține, se adânceşte, iar tata, exasperat si
ațâțat de dușmănia de pe fața mamei, îi zice cu
năduf “Ce, iar ți-a căzut nasul?”
În ziua când s-au întâlnit prima oară, în camera soției
muribunde a tatălui meu, Smaranda locuia împreună cu sora si cumnatul
ei, în casa lor din Şalba Mică, pe strada Alângăi, la
numărul 15. Eu nu am înțeles niciodată ce putea să însemne
o “alângă.” Dacă reprezenta un lucru sau daca era numele cuiva sau
denumirea unui loc geografic, oricum îmi suna oribil în urechi. Probabil
că asta au simțit si edilii orașului, pentru că la un
moment dat plăcuța străzii a fost schimbată şi strada
redenumită “Strada Trandafirilor”, asta în ciuda faptului ca nu era nici
un trandafir pe stradă, oamenii preferând sa pună crini sau lalele
sau nimic. Dar ani de zile după schimbare oamenii continuau sa
folosească denumirea Alânga când se refereau la stradă, şi
ăsta era un alt semn ca oamenilor nu le place schimbarea. Poate pentru
că au destulă schimbare în viețile lor care curg la vale, ca
într-o cădere de apă rapida, învolburată, zbuciumată
fără rost în valuri mici dar tăioase, înspumate pe la margini.
Când mama l-a întâlnit pe tata in condiții pe care ea le-a definit mai
târziu ca imorale, soră-sa şi cumnatu-său se cam
săturaseră de ea. Smaranda locuise la ei aproape zece ani, era
fată bătrână la cei treizeci si trei de ani ai ei, in ciuda
faptului că avusese cârduri de pețitori, pe care ii refuzase unul
câte unul, pe fel de fel de motive. Iar când ocazia s-a ivit in persoana unui
inginer tomnatec, apropiind cincizeci de ani, cu femeia lui trăgând
să moară, răpusă la pas domol de cancer, au zorit-o sa nu
piardă şansa. “Da’ e bătrân, nea Costache! “ se
văicărise Smaranda lui cumnat-său, degeaba, pentru că nea Costache
era hotărât sa nu piardă șansa din mâini. “Și ce dacă
e bătrân, Smarando, asta e chiar mai bine, înseamnă că e fire
stabilă, nu îi mai umblă mintea după fuste. E om așezat
de-acum, vrea o casă a lui, de care n-a avut noroc. Şi inginer pe
deasupra, om cu carte…” Smaranda nu era ușor de convins: “Ce
așezat, nea Costache? Dacă l-ai vedea ce ochi dulci îmi face când
mă duc să îi fac injecții nevesti-sii care zace în pat, piele pe
schelet, te-apucă scârba!”
Când Smaranda a continuat-o pe ai, plângându-se ba că inginerul e
muieratic, ba că e neserios, și gras, pe deasupra, nea Costache i-a
dat un ultimatum, nu direct, ci prin gura nevestei. Adică soră-sa a
luat-o deoparte și i-a zis: “Mă Smarando, Costache
acesta e pornit rău de tot! Eu zic ca trebuie sa te ții de ingineru’
ăsta acum cât ai ocazia, că nebunu’ ăsta al meu nu te mai
suportă, te vrea afară din casă. Și îmi face și mie
viața un coșmar.”
Cred că în final mama l-a disprețuit pe tata nu pentru lipsa
lui de principii morale, ci pentru că a fost unealta sorții, mijlocul
care a permis dislocarea ei din spațiul aparent confortabil al unei
familii pe care o simțea ca fiind a ei, deși nu era. Casa surorii ei
şi a cumnatului, unde putea să îl îngrijească pe
Lăbuş, câinele gospodăriei cu ochii plini de puroi, de la o
infecție cu praf, care părea să nu se mai termine, în timp ce
nea Costache îl lovea cu bocancul greu drept in pântec, înjurându-l, “Marș
de-aci, javră ordinară, o să ne umpli de pureci!”, după
care câinele pleca fără să mai schelălăie, parcă
acceptându-şi fără luptă locul mizerabil în lumea
oamenilor.
4.
O pictură cubistă a unei femei, Smaranda
Femeia aceasta, Smaranda, are
multe fețe, care se revelează in funcție de unghiul din care
privești si de subiectul care o privește. Oamenii sunt ca vinurile
păstrate in pivniță: unele dintre ele sunt dulci, zemoase,
altele sunt acre si iuți la limbă, unele sunt tari, altele sunt
slabe. Și pentru că Smaranda face parte din stupul ăsta gigantic
numit omenire, viermuind de bipede întreprinzătoare, cu un cap
disproporționat de mare faţă de trup, care sunt preocupate
constant să facă ceva, să dărâme totul numai ca să o ia
mereu de la capăt, şi să re‑construiască totul, sunt
îngrozite să se oprească ca să privească cerul şi
stelele, alegând să fie într-o continuă mișcare, mânate de
spaima nemișcării eterne, ea există numai în măsura în care
ceilalți se uită la ea și privirile și vorbele lor îi spun
că există. Dacă nimeni pe planeta asta nu i-ar fi spus mamei
vreun cuvânt, vreodată, probabil că ea ar fi crezut că e o
salcie la marginea lacului, o salcie de un fel aparte, umblătoare, vorbitoare,
cu mâini si cu picioare crescute ca crengile dintr-un trunchi comun, sau poate
ar fi crezut că e pală de vânt, care ia forma unei maimuțe
energice, vii, dar în final tot plămădeală de vânt e. Dar din
momentul în care s-a născut, oamenii din jurul ei, familia, societatea, au
avut grijă sa îi spună cum e, cum trebuie să fie, cum trebuie
să nu fie. Și aşa Smaranda a aflat şi ştie că e o
creatură mică, gingașă, un caracter flexibil si generos, o
persoană mofturoasă, cu schimbări dese de caracter, care nu se
poate hotărî la nimic, căreia îi pute totul in jur, o femeie mignon,
cu trăsături delicate, fine, o persoană inteligentă, cu o
judecata echilibrată, o femeie pudică, cu frică de dumnezeu, o
creatură cu două fețe, şireată, cu știința
vieții, pe care o ține ascunsă bine în spatele unei figuri de
mironosiță, nasul mic si faţa de stea de cinema,fundul cam mare
şi picioarele scurte, o soție atașată, caldă,
dedicată soțului ei şi familiei, o soră bună, o
persoană care e tentată sa creadă tot ce ii spui și pe care
toți pot să o ducă de nas cum vor, o femeie căreia nu i-a
prea pasat de simțămintele celorlalți, incluzând sora ei mai
mare, prea preocupată să își vadă de propriul interes, un
caracter puternic, de oţel, care nu se îndoaie ușor, o persoană
cu principii de fier, o persoană imatură, o persoană mergând la
biserică dar în general fără tragere de inimă să
țină toate posturile ca în calendarul bisericesc, o femeie care e
gata oricând de confruntare, cu fața urâțită de priviri
dușmănoase, o ființă umană nutrind compasiune
adâncă pentru semenii ei mai puțin norocoși, o femeie cu frica
lui Dumnezeu și atașament pentru sfânta biserică și
datinile ei străbune, o soţie lamentabila, o mamă rea ,o
mamă bună…
5.
Tata moare în patul în care am fost conceput
Ca toți ceilalţi care călătorim prin viaţă
fără asigurare împotriva morţii şi cu speranţa unui
drum uşor, fără incidente, mama a încercat cu o precauţie
optimistă să memoreze părerile celorlalţi despre ea si
să le aplice corecții oferite de propriile ei păreri despre
sine. Rezultatul acestei activități este construcția încrederii
sau îndoielii de sine, una dintre puţinele activităţi care dau
sens trecerii noastre pasagere prin nesfârșitul cosmic, iar în cazul Smarandei
rezultatul a fost o personalitate cu două feţe, una
lăuntrică, una expusă. Privită dinafară de ochi
străini, mama apărea moale ca un pumn de făină, în timp ce
pe dinăuntru noi ştiam că era tare ca o bară de oțel.
Cu noi, cu tata si cu mine, se întâmpla ceva apropiat de metamorfoza unei larve
de fluture: personalitatea ei lăuntrică ieşea afară ca o
cârtiţă sătulă de întuneric, rezultatul fiind o confruntare
aproape permanentă cu tata pe lucruri de nimic, stofa ieftină,
peticită peste tot, din care e croită viața oricărei familii.
Tata trebuie sa fi resimțit din greu muntele înalt din fața lui pe
care nu era capabil sa îl urce, pentru că de câte ori se certau – si asta
se întâmpla destul de des -, încheia întotdeauna cu același reproș
rostit nervos: “Ești o femeie cu care e imposibil de trăit!” Şi
totuși a trăit cu ea. Ani mulţi, unii dintre ei buni. Şi in
final a murit cu ea lângă el, în aceeași cameră în care se
chinuise două luni, îngrijit de ea, hrănit de ea, pe jumătate
paralizat. A murit când eu citeam in camera alăturată o carte al cărei
titlu ori autor ori subiect ori culoarea coperţii nu mi le mai amintesc,
pentru că probabil creierul meu a îngropat într-adins în groapa
adâncă a uitării orice amintiri care-i sunt neplăcute. Mama nu a
țipat sau tras de păr sau jeluit cu glas amarnic când l-a văzut
pe tata dându-si sufletul, doar a intrat in camera mea, fără să
bată, ca să îmi aducă vestea. „Tatăl tău a murit,”
mi-a zis simplu, fără tremur in glas, cu firescul cu care mi-ar fi
spus „tatăl tău a venit de la lucru, spală-te pe mâini si vino
in bucătărie, sa mâncăm.” Am fost îngrozit când mama mi-a spus
sa o urmez in camera alăturată, în care cadavrul zăcea întins pe
pat, într-o poziție nefireasca prin imobilitatea absolută.
Același pat in care dormisem de atâtea ori înainte somnul dulce al
după-amiezii, același pat în care mă masturbasem când ai mei
erau plecați în oraș, la cumpărături mai lungi din care
rareori veneau cu altceva decât două plase de mâncare. Același pat în
care mă concepuseră, cu cincisprezece ani în urmă, după o
partidă de sex in care tata avusese cu siguranţă orgasm, si mama
mai mult ca sigur nu. Eram înfricoșat pentru că nu mai văzusem
un om mort înainte, şi se întâmpla acum chiar în apartamentul nostru
minuscul, şi era tatăl meu. Tatăl meu mort? Tata care striga la
mine cu voce panicardă să fug să deschid televizorul la
șapte fără cinci minute in fiecare seară, ca să nu
pierdem telejurnalul? Când am găsit puterea să mă uit la el,
nici măcar nu părea mort, era doar extrem de palid. O faţă
de ceară. Ochii îi erau închiși, dar gura i se căscase larg,
dându-i înfățișare de strigoi, contorsionată în copia unui
râs straniu, un singur cadru din filmul unui hohot la al cărui
sfârșit nimeni nu mai apucase sa fie martor. În ciuda transformărilor
rapide aduse de rigor mortis, tata părea că doarme un somn
adânc, și singurul lucru care lipsea era sunetul ca un grohăit al
sforăiturilor puternice, neîncetate, pe care le auzeam în fiecare noapte
dinspre camera lor, distinct, prin peretele despărţitor. Subiect în
ciclul negării iniţiale, mă pomenisem întrebându-mă în gând
de ce mama nu încearcă sa îl zgâlțâie puternic, să strige la el,
să îl pălmuiască peste obraz ca să îl trezească din
coșmarul adânc în care părea cufundat. Și apoi era lumina
soarelui care intra voioasă prin fereastra întredeschisă, care
lăsa sa pătrundă în cameră boarea călduță a
începutului de vară, vara copilă împrăştiind muzica
simplă a unei planete care părea prinsă într-o forfoteală
continuă, un corp ceresc plin de viață unde nu puteai concepe
că în fiecare secundă mor sute de mii de oameni, ca să facă
loc altor sute de mii să se nască. Câtă risipă de material
organic! Câtă risipă de visuri şi de gânduri neterminate!
Nu am văzut-o pe Smaranda vărsând o singură lacrimă
la înmormântarea tatălui meu. Nici mie nu mi-a venit să plâng. Nu am
văzut pe nimeni plângând în jur. Eu nu am simţit magnetismul figurii
tatălui când era în viață, şi poate pentru că el era
primul care detesta transformările aduse de bătrâneţe. Pe
peretele camerei părinţilor era agăţată o ramă cu
o fotografie veche, alb negru, cu ambele culori dând de‑acum în
nuanţe de cenuşiu, care îl arăta pe tata la nici treizeci de ani
(nici el nu îşi mai amintea vârsta când făcuse poza.) De multe ori se
uita la fotografia aia veche, din care privea arogant un tânăr cu ten
închis, probabil măsliniu, ochi scociorâtori şi o mustaţă
subţire, bine îngrijită, şi zicea plin de nostalgie:
„Priveşte ce bărbat frumos eram la tinereţe! Ce înseamnă
bătrâneţea asta! Face din om ne‑om…” Doar atât spunea. Atât
putea fi tot ce îmi spunea într‑o zi. Tata nu m‑a luat
niciodată să batem mingea afară, sau să înotăm
împreună, sau să călărim bicicletele fără vreo
direcție clară într‑o după amiază leneşă de
august, dar mă lua cu el de multe ori prin centrul oraşului, pe
Strada Unirii, unde oamenii nu veneau cu treabă, veneau doar să se plimbe,
să se uite unii la alţii, să se salute şi să
vorbească între ei, dacă se cunoşteau. Mergeam tăcuţi
eu şi tata, unul lângă altul, de la un capăt al străzii la
altul, şi înapoi. Repetam turul ăsta de câteva ori înainte de a ne
întoarce acasă. Când întâlnea vreun cunoscut, mă prezenta cu mândrie:
„Ăsta e fiu‑meu. E premiant la Liceul Nicolae Bălcescu. A
câştigat menţiune la olimpiada naţională de
matematică.” Şi‑atât. Tata nu mi‑a spus niciodată
că mă iubea, deşi sunt convins că eram tot timpul în gândurile
şi în inima lui. Numai că termeni legaţi de iubire,
derivaţi din ea, nu existau în vocabularul lui. Nimeni în familia
noastră nu îi folosea, iar eu nici atât. Eram prea tânăr ca să
definesc simţăminte, să mă bucur de ele, sau să le
resimt. Ceea ce simţeam pentru el la vârsta aia era mai mult
afecțiunea naturală pe care o resimte orice fiu pentru părintele
său, magnetismul sângelui lui pe care îl purtam în mine. O afecţiune
care nu s-a transformat niciodată în timpul în
timpul cât el a fost o prezență vie pentru mine în dragoste
definitivă, necondiționată, incasabilă. Eram mai
degrabă obișnuit cu el fiind mereu acolo, fiind pentru mine,
o prezență constantă în viața mea, bărbatul pe care îl
văzusem de cele mai multe ori în scurta mea existență de
până atunci, dar cu care nu reuşisem să comunic mai mult decât
cu Minodor, bunul meu prieten de joacă. Mi-era rușine cu el pentru ca
era bătrân, și uneori nu găsea cuvintele potrivite, și
făcea gafe exprimându-se, și alegea să își expună
părerile despre lume si societate în faţa tuturor, deși
părerile lui mergeau contra curentului general de opinie, și de cele
mai multe ori oamenii încetau să îl asculte, râdeau de el, îl luau în
tărbacă, făceau mișto de el, chiar îl insultau când li se
părea că bate câmpii argumentând că America este o
ţară de oameni agresivi cu violenţa in sânge, o
adunătură de oportuniști, obsedați de putere si de bani, un
imperiu mai influent decât Imperiul Roman, si din multe puncte de vedere mult
mai periculos decât imperiul sovietic, pe care toți îl urau si îl vroiau
pierit de pe faţa pământului, șters din istoria trecută si
viitoare. Oamenii mai tineri îl provocau la dueluri verbale numai ca sa
sfârșească prin a-și bate joc de el, a face glume nesărate
pe seama „lu’ dom’ inginer care le știe el pe toate”, i se adresau cu
„tataie” si făceau referiri la bărbăția lui apusă. Apusă
ca puterea rușilor pe care îi iubești tu, tataie! Mă durea
că oamenii îl tratau cum îl tratau, și mă chinuia neputința
de a face ceva, de a-i lua apărarea, de a lupta pentru el, de a-i reda
demnitatea.
La înmormântarea lui, am simțit că era de datoria mea sa
plâng, si m-am sforțat să plâng, reușind numai atunci când mi-am
văzut colegii de şcoală sosind într-un grup disciplinat,
tăcut. Doar că plânsul ăla nu era izvorât din părerea de
rău că tata murise. Părerea de râu era pentru mine, jeleam
timpul greu prin care şi eu şi mama trebuia să trecem, vroiam ca
colegii mei să vadă cât e de greu să fii in situația mea şi
cât de brav trebuia să fiu ca să fac faţă ca un bărbat
clipelor ălora devastatoare, în timp ce ei, cu părinții lor
tineri, puternici, influențabili, erau protejați.
A doua zi de după
înmormântare, mama m-a rugat să o ajut sa pună într-un sac toate
hainele tatei. „Astea merg la oamenii săraci,” mi-a spus simplu, dar cu
determinare, și eu doar am dat din cap a aprobare, fără să
am habar cine erau sau cum arătau acei „oameni săraci” la care se
referise. Singurii oameni săraci de care auzisem erau
prăpădiții de pe străzile metropolelor americane, victime
ale societății de consum, bazate pe exploatarea omului de către
om şi lăcomia capitaliștilor rapace. Mi-a plăcut una dintre
hainele tatei, pentru că aducea cu unul din sacourile purtate de
detectivul Mannix din serialul de televiziune pe care îl urmăream cu
pasiune, si am întrebat-o „Pot să o păstrez pe asta?” la care ea m-a
tăiat scurt: „Tu nu o să porți haine de la oameni morți.”
În clipa aia am realizat că tata va rămâne întotdeauna în memoria mea
un om mort, şi că lucrul de care îmi voi aminti mereu va fi pielea
palida, ca de ceară, gura larg deschisă, care arăta ca un
instantaneu fotografic al unui hohot de râs sau de plâns cadaveric.
6.
Baba
Singura dată când am văzut-o pe mama plângând la o
înmormântare a fost la moartea mamei ei. Mama mamei a fost bineînțeles
bunica mea, dar nu îmi amintesc să o fi chemat vreodată „bunica” sau
chiar să mă gândesc la ea ca la bunica mea. Toți din jur îi
ziceau “Baba” şi eu, urmând exemplul lor, îi
spuneam „Baba.” În partea de ţară unde trăiam, a chema o femeie babă
era o insultă, dar pe Baba nu părea sa o deranjeze. Părea chiar
bucuroasă când rudele se adunau în jurul ei și o întrebau cu voce
tare, prea tare, “Ce faci Babo, ești mai bine?”,
cu lucirea unei raze de satisfacție așezată blând pe fața
pergamentoasă, zbârcită de vârstă și de alimentația
proastă. Baba era căzută la pat de ani de zile, oarbă si
paralizată de la brâu în jos. Când mă gândesc la ea mi se
proiectează pe ecranul minţii o baracă scundă,
construită în pripă din bucăți de lemne rămase de la o
altă construcție, vopsită în grabă cu var alb de o
mână neîndemânatecă sau prea puţin binevoitoare, în care Nucu,
fiul ei şi fratele mai mare al mamei, o mutase ca să zacă,
construise numai pentru ea un hotel minuscul, pasager, de proastă
calitate, pe ultimul segment al existentei ei pământene.
“Se cacă ca o vacă și se pișe ca din fântână,
bătrâna, nu înțeleg din ce iese atâta, că e o mână de om”,
se plângea nea Nucu, și continua belicos, întors către Smaranda si
sora-sa: “Iar voi vă țineți fundurile alea grase deoparte si
mă lăsați numai pe mine sa am grijă de ea! Că eu sunt
mai prost decât toți! Să știți că am nevoie de mai
mulți bani, trebuie sa cotizați mai mult, altfel mi-o luați de
pe cap si o duceți la voi!” Și tata si unchiul erau martori când nea Nucu
își făcea de ocară surorile, dar nu ziceau nimic. Era dreptul
împământenit al fratelui mai mare să își controleze familia cu
pumn de fier și să ceara socoteală când i se părea ca
lucrurile merg strâmb. Iar daca avea chef sa le tragă o palmă , cine
avea dreptul să îl oprească? Tot bărbatul știe că de
cele mai multe ori femeia ascultă de pumn, cu mintea ei scurtă si
caracterul de catâr pe care i le-a dar Dumnezeu,
probabil într‑o clipă de neatenţie.
În plus nea Nucu avea reputația unui om violent, de ai cărui
pumni își aminteau încă mulți când, flăcăi fiind, se
întreceau pe graţiile aceleiași fete. Când mama începea sa
vorbească despre puterea fizică a fratelui ei mai mare, o făcea
cu admirație, se încălzea povestind, creând imagini grafice,
expresive, era ca şi cum priveam un film de acțiune, la televizor.
“Și când îl înconjurau ca lupii, din toate părțile, să
sară toți pe el deodată şi să îl omoare cu pumnii,
știi ce făcea Nucu? Se punea cu spatele la perete, și începea
să împartă pumni, în stânga și-m dreapta, să dea cu
picioarele in jur, uite-așa le rotea, ca pe-o
morișcă, până când o luau toți la goană,
învineţiţi şi însângerați. Ba pe vreunul Nucu îl ajungea
din urmă și îl stâlcea în bătaie. Era rău de tot frate-meu
ăsta când era tânăr. Nu exista bal pe vremea aia să nu se
termine cu bătaie. Iar frate‑meu era recunoscut drept
bătăușul Şalbei!” Era și frică și
admirație în vorbele mamei.
Nea Nucu era un om mare și gras, cu o figură bonomă,
care nutrea o simpatie profundă pentru mine. Îi plăcea când îl
salutam, ridicându-mi șapca de elev de pe cap, cu o mișcare
largă, studiată, respectuoasă, care imita grația unui
gentleman. Se bucura să audă de la tata ca făceam bine la școală,
că profesorii mă apreciau, si chiar făcea planuri pentru mine.
“Pe băiatul vostru îl faceți doctor – toată lumea vroia sa
mă facă doctor -, Miroane, că seamănă cu ta-su, e
deştept!” zicea către tata, când stăteau amândoi sub umbrarul
gros al prunului de la fântâna americană din curte, bând țuică
fiartă și discutând politică. Tata avea numai vorbe bune despre Nucu,
poate și pentru că cumnatu‑său era singurul care nu îl
contrazicea în admirația lui deschisă pentru soviete și
comuniști. Cu Nucu tata putea să repete fără griji maxima
lui favorită „Daca e sărăcie, e comunism!”
Smarandei îi era încă
teamă de fratele ei mai mare. Amintirea îi era marcată adânc de
durerea și spaima pe care i le provocaseră scatoalcele administrate
de fratele mai mare în tinerețe, când rămăsese singurul
bărbat și susținător în familie, după ce tatăl
lor, bărbatul Babei, se prăpădise de tânăr, de inimă
slabă. Nucu se pomenise investit de soartă cu puterea sa facă
decizii importante pentru toată familia și să împartă
dreptatea cum știuse și el mai bine.
Eu am găsit curajul să
intru în coliba în care zăcea Baba numai o dată, şi asta nu cu
mult timp înainte ca ea să se prăpădească. Prin lumina
chioară a becului am întrezărit o mogâldeața îngropată într‑un
morman de haine negre, prăfuite, învechite, îngrămădită
într-un colț de pat. Nu mai rămăsese mult din Baba, părea
având acum dimensiunea unui copil. Mirosea a spirt si a dulce în cameră,
miasma cărnii de om bătrân, bolnav. Smaranda o freca pe mâini si
suspina plângând: “Oh, mamă, ia uite ce mâini slabe și urâte ai
făcut, mamă! Ca două beţe au rămas, săraca de
tine!” în timp ce Baba răspundea cu un fir de glas
“Smarando, măcar nu mă ia bunul Dumnezeu la
el, Smarando!” Ca după aia, simțindu-mă înăuntru, de parca
ii dăduse Dumnezeu vederea înapoi pentru o secunda, Baba să se
învioreze brusc: “Cine e aici, Smarando? Ori e băiatul tău, ăla
deștept? Așa e? E el? Pot să îl ating?” “Nu e, mamă,
ți s-a părut,” sărise mama ca arsă, făcându‑mi
un semn energic să ies afara. “Sunt o grămadă de microbi acolo,
să nu mai încerci să intri, mai bine stai afară, la aer curat,”
m-a certat mama mai târziu, în tren. După care s-a întins la o lungă
discuție cu tata, terminată în altă confruntare, pe motivul
banilor pe care ii cere Nucu de la ei, ca să aibă grija de
mă-sa. „De mama lui, nu mai puțin!” accentua tata. Degeaba îi repeta Smaranda
tatei că e greu sa îngrijești un muribund, mai ales unul paralizat la
pat, că are şi el dreptate, tata o ținea una și bună. “E și mama lui, Smarando! Are nevoie de banii
noștri ca sa o îngrijească? Altfel o aruncă în stradă?” Mama
își încerca din nou norocul: “Ce‑ar fi atunci să o aducem la
noi, să am eu grijă de ea, săraca?” La care tata concluziona
grăbit: „Parcă am mai vorbit asta! Unde s‑o ții în
cușca noastră de apartament?”
7.
Şălbenii
Smaranda nu si‑a manifestat vreodată patriotismul
național, nu am auzit‑o declarând în nici un context că e
româncă şi e mândră de originea ei. Din punctul acesta de
vedere, aş putea‑o plasa pe mama în categoria rară a
cetăţeanului universal. În schimb a fost un patriot local
îndrăgostit de locul nașterii şi al copilăriei. De multe
ori am auzit‑o în discuţiile purtate cu ceilalţi declarând
că e “şălbancă”, cuvântul acesta
sunându‑mi în ureche ca descripţia unui animal preistoric sau a unei
şopârle pe cale de dispariţie. Mama se născuse în Şalba
Mică, un orăşel lipsit de orice fel de personalitate, la vreo
douăzeci şi cinci de kilometri de Craiova. Locuitorii obștii
Şalbei păreau cuprinşi toţi de o frenezie a
identităţii, probabil augmentată de realitatea că nu exista
nici o localitate pe teritoriul ţării care să se numească
Şalba Mare. Oricine putea trage concluzia că şălbenii
fuseseră retrogradaţi încă din start la categoria “mici” în lipsa oricărui motiv elementar, incluzând
acela al existentei unor şălbeni mari. Dar asta nu o împiedica
pe Smaranda să fie excesiv de mândră de locul copilăriei şi
tinereţii ei, mai mult chiar decât rudele care rămăseseră
să locuiască in micul orășel adormit, înconjurat de dealuri
acoperite de vii. În timp ce pentru tata existenţa acestui târg fusese mai
degrabă o justificare constantă a eșecurilor lui personale,
acoperind a arie largă, de la profesional la emoțional la social.
„M-ai tras la coada vacii cu Şalba asta a ta,” îi reproșa mamei
după ce toate economiile lor de-o viață se duseseră într‑o
casă care fusese aproape terminată, adică avea toate
camerele făcute, ferestrele şi uşile puse, tencuiala
exterioară aplicată, dar avea podele de lemn numai în camera mare - numele
preferat de ai mei pentru dormitor -, unde eu, mama şi tata dormeam
claie peste grămadă in acelaşi pat. În fiecare vară luam un
tren de dimineaţă ca să mergem la casa noastră de la
Şalba Mica, ca niște întrupări ireale ale unor boiernași
scăpătaţi, având două reședințe, una de
vară, cealaltă de iarnă, şi locuiam pentru câteva luni bune
în acea casă incompletă ca şi vieţile părinţilor
mei, care oferea avantajul de a merge prin curte fără să
trebuiască să părăseşti spaţiul considerat
locuibil.
Casa era însă așezată strategic pe aceeași
stradă cu casa surorii ei, unde Smaranda îşi petrecuse tinerețea
si pentru câțiva ani împărțise același spațiu si timp
cu câinele Lăbuş, pe care îl îngrijise ca pe propriul copil de o
infecție rea la ochi şi îl apărase cât putuse de mult de
carâmbul greu al cizmei lui nea Costache, cumnatul ei incapabil sa nutrească
simpatie pentru lumea naivă a necuvântătoarelor. Pentru mine scurta
drumeţie de la casa noastră la casa mătușii era o
aventură, care mai târziu am putut‑o asemui cu aventura vieții
însăşi. Începea domol, pe un trotuar in stare bună, cu pietre
frumos orânduite, pe lângă case bine îngrijite, care te salutau cu flori
la ferestre, şi trecea prin încercări dure la mijlocul
distanţei, unde era casa Baroneştilor, o familie de țigani
căldărari cu un nume care nu le făcea dreptate, ale căror
porți stăteau deschise şi deşelate, probabil pentru că
nu mai aveau de multă vreme balamale funcționale. Iar din curtea aia
aparent pustie apăreau ca două năluci doi câini cenușii
şi ochii galbeni, cu blana zburlită, cu boturile deschise larg în
rânjete sinistre, care se aruncau înspre tine cu determinarea fiarei
asmuţite de oportunitatea prăzii, lătrând asurzitor. Singurul
lucru care îţi rămânea, indiferent de vârstă, era să o iei
la goană, fără sa te uiți înapoi, doar rugându-te în gând
sa nu te împiedici şi să cazi victimă colților
strașnici pe care îi afișau. După care drumul se liniștea
iarăși, când prin dreptul casei lui nea Maiu, un bătrân care
stătea permanent la poartă, parând mort sau dormitând, zăream
deja porțile de fier forjat ale casei mătușii. Ca şi în
viață, venea acum o perioada de liniște revigoratoare,
binemeritată, după o încercare grea.
8.
Cei patru veri ai mei dintre care trei contează
Fiecare dintre cei patru veri primari pe care i-am avut puteau sa fie
tatăl meu. Diferența de vârstă dintre mine si cel mai tânăr
dintre ei era de douăzeci și doi de ani, iar între mine si cel mai in
vârstă dintre ei era de peste treizeci. Asta a fost o consecință
directă a faptului că Smaranda s-a măritat târziu cu inginerul
ei tomnatec și gras, și m-a avut și mai târziu. Tatăl meu
biologic ar fi putut fi bunicul meu – şi probabil că l-aş fi
acceptat mai bine ca bunic, chiar daca bătea câmpii cu păreri care îi
agravau pe toți, dar cui i-ar fi păsat că bunicului îi spun toți
„tataie”? Era chiar normal sa îl strige toți așa. Ba era cool
ca bunicul sa creeze controverse cu cei mai tineri decât el, să îi
provoace la confruntări mentale, asta însemnând că era încă o
prezență vie printre noi, un om dinamic, provocator, cu o
grămadă de mojo rămas în el.
Mama era foarte atașată de trei dintre verii mei, de al
patrulea dintre ei vorbind numai in treacăt și menționând doar
că „ăla e mare colonel acum, s-a ajuns şi nu își mai
cunoaște rudele.” Ăsta era Florea, locotenent colonelul de infanterie,
și la drept vorbind el a fost o prezență fulgurantă în
viața mea, nu l-am văzut decât în treacăt, printre altele la
înmormântarea Babei, când venise in uniforma de ofițer si se
întreținea cu bărbații, într-un colț, fiind evident în control
cu cursul conversaţiei şi validitatea argumentelor. Mi-aduc aminte
că atunci m-a întrebat numele școlii la care învățam,
decretând cu confidență de expert că “Nicolae
Bălcescu” era cel mai bun liceu din ţară. Apoi m-a întrebat care
materie îmi place mai mult. La care eu i-am spus „matematica” pentru că
ăla era răspunsul corect, la care se așteptau toți. Daca
aș fi spus că nu îmi place de fapt mai nimic din ce făceam la
şcoală, şi abia așteptam sa vină vacanţa ca
să citesc cărţi care nu sunt incluse in lista recomandată
de profesor, aș fi fost fără îndoială atașat
categoriei de „fără viitor.”
Ceilalți veri îşi trăiau vieţile sociale, biologice
si erotice la vedere, nepăsându-le de norme sau principii, ignorând
cutumele sociale si făcând în proces munți de erori pe care nu
se sinchiseau să le recunoască şi nicidecum să le
corecteze. Dacă se poate spune ceva în comun despre cei trei veri ai mei
este că aveau un talent deosebit în a face sa eșueze orice încercare
rațională de a face ceva bun cu viețile lor, începând cu lucrurile
mici, casnice, si terminând cu deciziile existențiale. Poate realizând ca
cei trei bărbaţi nu se comportau diferit de niște copii de liceu
turbulenți, confuzionați si neserioși, Smaranda dezvoltase
pentru ei acelaşi sentiment matern pe care îl resimțea pentru mine,
dar spre deosebire de mine pentru ei avea o toleranţă
uriașă la greșeală. Sau poate ca existentele lor
pestrițe, inegale, pline de urcușuri si coborâșuri
neașteptate, impregnate de culorile balcanice ale desfrâului cotidian candid,
mental si fizic, erau mai atrăgătoare pentru ea decât vorbăria
mea pueril-entuziastă, fără sens, despre programul Apollo, Lunar
Module or LM, despre detectivul Mannix si L.A., despre Great Lakes si Great
Canion, care pentru ea erau la fel de interesante ca teoria relativității
sau probabilitatea existenţei universurilor paralele.
Mitrea era cel mai mare dintre verii mei si de departe cel mai abil in
a-şi ruina viața în câteva ore dacă îşi punea mintea. Toate
femeile cu care avusese legături îl abandonaseră după certuri cu
intensitatea unor confruntări militare, cu mii de combatanți
angajaţi direct în linia focului. Mitrea nu terminase facultatea, dar
făcuse o școală postliceala de jurnalistică. Având un
talent înnăscut în a jongla cu cuvintele, un acrobat dansând pe sfoara
subțire a înţelesurilor,aterizase câteva slujbe de ziarist la
niște fițuici regionale. Când îl prindeai perorând, mai ales sub
influenţa unui pahar de vin bun, de buturugă, rămâneai
hipnotizat de viteza cu care putea să aducă în discuţie cuvinte
noi, neologisme fierbinți, scoase din cuptorul conversaţiei, care
parcă dansau chiuind în gura lui, în scurgerea nesfârșită a unor
fraze care de cele mai multe ori nu spuneau nimic, deşi făceau un
zgomot straşnic care pe mama o impresiona („Tare deştept mai e
băiatul sora-mii, păcat de el că bea. Băutura e ochiul
dracului, face din om neom.”) Tata, care avea un simţ înnăscut de
combatant, îl întrerupea cu bruschețe, „Mitreo, tu încerci să vinzi
castraveți la grădinar. Nu veni tu cu chestiile astea să mi le spui
de parcă nu le-as știi!” Mama, după entuziasmul afişat
iniţial, decisese după câteva vizite ale lui Mitrea la noi acasă
că „băiatului ăstuia îi cam filează o lampă.” Dar
probabil ca îndemânarea asta deosebită de a ademeni zeci şi sute de
cuvinte zornăitoare, cu picioare de miriapod multicolor şi
spinări lucioase, în gura lui în intervalul câtorva zeci de secunde, îi
adusese succesul inițial la femei. Aceleași cuvinte îl duseseră
la pierzanie însă. Dat in patima beției, cu toate relațiile
sentimentale rupte cu violenţă, ca odgoane corodate de acidul
conflictului permanent si întinse prea mult de compromisuri pasagere, cu
contractul de muncă desfăcut (o denumire favorită a anilor
aceia, care însemna de fapt „dat afara din serviciu pentru
incompetenţă”), cu un caracter arogant si bătăios, care nu a
putut renunţa la încercarea don-quijotescă de
a impune un troc între lumea lui si cea reală, Mitrea a ajuns pe
stradă, la propriu. Treceam de multe ori cu mama pe lângă colţul
de drum în care era arondat, culcat pe mormane de haine vechi, murdare,
cu o sticla de băutură goală lângă el, pe lângă care
bâzâiau muştele, atrase de mirosul dulce al lichiorului, cerşind de
la trecători câţiva bănuţi, ca să-şi
“cumpere un covrig.” Mama mă trăgea brusc de mână,
schimba pripit direcţia, făceam un ocol larg, ca să nu îi
dăm şansa să ne recunoască şi să ne
boscorodească acolo, în văzul lumii.
De câteva ori venise la noi acasă, sunând insistent soneria de la
intrare, mama ascunsă în spatele uşii, făcându-mi semn cu mâna
la gură să tac, văru-meu bâiguind fraze de neînțeles in
limba bețivului, apoi tăbărând cu pumnii şi cu picioarele
în uşă, plecând împleticind‑se de efort, împiedicându-se pe
scări în jos, înjurând din greu: „A dracului de putoare bătrână,
te ascunzi in spatele ușii ca o scroafă ordinară, ce, crezi ca
nu știu? Dumnezeu e sus si o să vă pedepsească pe
toți, fire-ați ai dracului de nenorociți! O să mă
mâncaţi de viu!” Vedeam pe faţa mamei că e speriată, dar
şi ușurată când înjurăturile se stingeau, semn că
bețivul părăsise casa scărilor, pe drumul lui înspre
nicăieri. Sau poate doar se ascundea intr-un colţ întunecat sub
primul şir de scări, ne pândea să ieșim afară, sa ne
sară în spate, să ne sugrume. Tremuram, dar uitându-mă la
faţa mamei, imobilă ca o mască cioplită în piatră, pe
care nu se citea nici o emoţie, mă simţeam dintr-odată
îmbărbătat. Mai târziu, când se gândea la soarta tragica a nepotului
ei de soră, o vedeam lăcrimând.
Pintilie era vărul mijlociu şi un muieratec fără
leac. Era însurat a doua oară, cu o femeie frumuşică, cu o
personalitate puternică, deşi simplă. Deşi nici de capul
lui nu era mare lucru. Terminase școala de matriţeri, avansase rapid
prin trepte, având o gură mare şi lipici la oameni, și se
recomanda acum cu mândrie „Pintilie T., Maistru Matriţer.” Nevastă-sa
de-a doua venise in căsătorie cu un copil, Fănel, pe care
Pintilie îl ura pentru simplul motiv că exista şi găsea motiv
să îl bată din orice. „Îi trage numai pumni in cap, mă tanti!”
se plângea nevastă‑sa Teodora mamei, care nu îi promitea că o
să vorbească cu nepotu-său, şi doar se mulţumea
să conchidă dual „De, mă Teodoro, ştiu şi eu?!”
Adevărul e că Smaranda nu a încercat niciodată să
vorbească ca o mătuşă cu Pintilie, să asculte cu
spirit critic la trăncănelile şi bravurile lui, să îi dea
un sfat, să îi schimbe felurile dacă i se păreau strâmbe. Iar
mama era o părtaşă pasivă la o faptă mult mai
gravă decât abuzul unui copil vitreg. Pintilie avea o afacere
amoroasă de care nevastă-sa, chiar dacă bănuia, nu ştia
mai nimic, în timp ce mama aflase toate detaliile posibile. Văru‑meu
trăia cu o femeie pe care o cunoscuse într-o frizerie, când se dusese
să îşi tundă părul. “Frizerița”,
cum îi spunea mama de parcă ar fi folosit un nume de cod, era o femeie
durdulie şi cu bun simţ, cu care mama comunica foarte bine. Pentru
că femeia o căutase pe mama şi intrase în vorbă cu ea, ca
să găsească un prieten, un aliat, sa încerce să îl
extragă pe Pintilie din căsnicia lui, să îl împingă în
căminul ei, bărbatul ei. Mama nu ar fi devenit niciodată aliatul
pe care îl căuta amanta lui Pintilie dintr‑un motiv simplu: era o
femeie cu frică de Dumnezeu şi ajutând la spargerea unei case ar fi
fost un păcat capital pentru ea. Frizeriţa îl iubea pe
nemernic, era sincer atrasă de el şi de exhibiţiile lui
lingvistice. Smaranda a ales calea dansatorului pe sârmă, s‑a
ţinut deoparte, n‑a vrut ă supere pe nimeni, pendulând pe un
fir subţire, gata oricând să se dezechilibreze şi să
cadă în abisul minciunii dovedite. Mama afla detaliile intime ale
relaţiei extraconjugale a lui Pintilie direct de la frizeriţă,
cu care se oprea să vorbească pe drumul înapoi acasă, de la
piaţa de ţărani. Iar eu aflam detaliile picante, gen „Uite‑aşa
îi iau limba‑n gură şi‑ncepe să gurguie ca un
porumbel şi să se urce pe mine înnebunită, tanti” direct de la
Pintilie, care departe de a intenţiona să îmi facă vreo
educaţie sexuală, era atât de încântat de erotismul relaţiei
încât nu mai ţinea cont de vârstă sau decenţă, le
împărtăşea cu toţi, copii, bătrâni, nu mai conta.
Lucrul care mă deranja cu adevărat când descria lucrurile intime nu
erau conţinutul sau picanteria descrierii (deşi detaliile lui
metaforice nu îmi trezeau nici un interes mai ales la vârsta pe care o aveam
atunci), ci mirosul greu care venea dinspre picioarele lui. Pintilie avea o
preferinţă aparte pentru ciorapii de nailon, şi când venea la
noi în casă direct de pe drum emana o duhoare de nesuportat. Mama se
arunca glonţ spre fereastră , să o deschidă cu o
mişcare icnită de îndată ce Pintilie trăgea ușa în urma
lui, era ca un înotător epuizat care abia mai găsește puterea sa
întindă mâna şi să se agaţe de şoldul solid al
malului. Iar eu mă întrebam cum dracului poate frizeriţa să
facă amor cu Pintilie, doar dacă îşi turnase vitriol în nas, ca
să trăiască într-o lume ideală, fără
miasme.
Gheorghe era cel mai tânăr dintre
verii mei si totodată cel mai vulnerabil. Era un bărbat mare, gras,
cu fălcile ca de hârciog, și nu știam altceva despre ce face
decât că lucra “la ape,” denumirea abreviată a departamentului de
canalizare a orașului. Când bea mai mult începea să plângă ca o
femeie si blestema viața, deși viața nu fusese prea aspră
cu el. De acord, nevasta lui era o femeie simplă, din topor, cum o
caracteriza tata, şi nu știa să tacă când vorbea
bărbatul ei. În plus, Filica era stearpă, nu putea să facă
copii ‑ doctorii îi spuseseră că îi lipseşte corpul
galben, o veste pe care Filica o împărțise cu toţi
cunoscuții şi rudele şi acum toţi ştiam despre un
organ de culoare galbenă care e în mai toate femeile, cu excepţia
câtorva care nu pot face copii din cauza lipsei lui. Iar pentru asta Gheorghe a
lovit-o cu un cartof în cap ca pe o popică. Eram la ei acasă când s‑a
întâmplat. Beau țuică din căni mari de ceai, îmi turnaseră
şi mie o jumătate de cană şi bineînțeles că
mă cherchelisem. Dar asta nu m-a împiedicat sa asist la cearta lor cu
minte trează si ochi uimiți. Filica tăia cartofi la un
capăt al mesei, Gheorghe era la celălalt capăt, în maiou si
chiloţi, în timp ce mama era la mijloc. Când au început să
argumenteze pe nu mai ştiu ce, Gheorghe a avertizat-o “Taci, fă, fire-a
dracului, că debitezi numai prostii!” dar ea nu a ascultat şi la un
moment dat, exasperat, văru-meu s-a întins peste masă cu o
mișcare de felină, a înhăţat un cartof destul de mare
şi cu precizie de maistru popicar l-a zvârlit drept in fruntea muierii
recalcitrante. Smaranda a sărit de la locul ei, strigând “Aoleo,
Gheorghiţă mamă, ai omorât-o, băiatule!” şi
pregătindu-se să ofere primul ajutor victimei, doar ca Filica
continua să vorbească tare şi să îl ocărască pe
bărbatu-sau de parcă nu ar fi lovit-o un corp solid în cap, de
parcă Gheorghe ar fi aruncat în loc un avion de hârtie înspre ea.
Răsuflând ușurată, mama a zis doar “Potoliţi‑vă
măi copii, ce Dumnezeu, am venit la voi să vă certaţi?
Să ştiţi că nu mai vin.” La care văru‑meu a
sărit iute ca să repare situaţia, să umple cana mamei
până la vârf cu țuică, la care ea a tras cana într‑o parte
cu o mișcare bruscă,„Nu mai turna, gata!”, în timp ce Gheorghe
trăgea ca disperatul de mâna ei ca să ajungă la cană,
să o umple de țuică, zbierând şi plângând „Hai, bă
tanti, încă una, fire-ar mama ei a dracului de viață!”
Ajunsă acasă, Smaranda l-a anunțat pe tata cu un glas ferm: “Nu
mai merg la Filica și Gheorghe, de câte ori calc la ei în casă, se‑apucă
să se‑ncaiere. Știi că azi am crezut că o omoară
ăl nebun? I-a da cu un cartof in frunte de credeam că gata, asta e. O
ţărancă puternică Filica asta, Miroane, să fi
văzut că nici nu s-a plâns de la lovitură, a continuat să
îl ocărască şi să îl blesteme ca şi cum nu s‑ar
fi întâmplat nimic.”
9.
Doi şoareci, un copac si nesfârşirea orizontului
Smaranda a murit departe de casă, într-o ţară la
celălalt capăt al lumii, într-un oraș de care nu știuse
că există până a pus piciorul în el, într-o limbă care nu
era a ei, printre oameni care nu erau ai ei, dar îi simpatiza si comunica cu ei
în limbajul semnelor. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc despre ea este un
instantaneu fotografic care va rămâne înregistrat în camera obscură a
minţii mele pe toată durata existenţei mele pământene. Era
vară, şi un soare vesel afară, şi un copac mare insista
să îşi vâre crengile pe fereastra camerei de spital, secția
cardiologie. Mama avusese o angioplastie si lucrurile mergeau bine, doctorul
era optimist,o mai ţinem sub observaţie două zile şi îi
dăm drumul acasă. We keep her two more days under observation,
then we release her. Doctorul era un bărbat de pe aceeaşi
planetă cu mama, dar vorbea altă limbă, şi mama spunea
despre el că e un om tare cumsecade, deşi nu reuşise
vreodată să schimbe vreo vorbă cu el. Dar râdea la el când o
consulta şi el mormăia cuvinte de neînțeles in limba lui, râzând
înapoi la ea.
Smaranda privea pe fereastră în ziua când am mers la spital
și am văzut‑o în pentru ultima oară, şi am vorbit în
limba mamei şi a fiului pentru ultima dată, dar poate nu privea la
copacul uriaș din fata camerei, poate se uita mult mai departe, la
nesfârșirea orizontului. A zâmbit când m-a văzut. Ce fac
şoarecii? m‑a întrebat. Bine. Nu erau şoareci,
deşi semănau leit cu şoarecii de casă. Erau de fapt doi
gerbili pe care îi cumpărasem pentru copii şi pe care mama îi
refuzase la început, speriată de ei (“Ce, aţi
înnebunit să aduceţi şoareci în casă?”) dar apoi îi
acceptase cu un entuziasm ascuns. Ce fac copii? Bine. “Am
desenat ceva pentru ei,” mi-a zis, si mi-a întins apoi o foaie de hârtie pe
care scrijelise cu o mână moale, neîndemânatecă, doi șoareci
care se jucau, Tido si Jose, cei doi gerbili cărora le dădusem nume
de băieţi, deși erau fete, cum am descoperit mai târziu.
„Dă-le-o copiilor, amintire de la bunica,” mi-a zis. Astea au fost
ultimele cuvinte pe care mi le‑a spus, şi la momentul rostirii lor
mi s-au părut că purtau o informație obișnuită,
nicidecum o premoniție.
Peste noapte a sunat telefonul. Femeia aceasta, Smaranda, mama mea,
făcuse un stop cardiac, de la un cheag de sânge rămas stingher
după operație, călătorind liber prin trupul ei. Agentul
morții umblase două zile prin venele ei înainte de a alege locul unde
să lovească, să blocheze cascada vieții din trupul ei,
să o mute afară din existenţa mea înconjurată de lucruri
şi făpturi palpabile, în colecția mea de amintiri.
Cu femeia aceasta am împărţit spaţiu şi timp pe
planeta asta mică, casa noastră într‑un univers pustiu de
viață, am călcat pe aceleaşi poteci bătătorite de
alte picioare de călător, am strivit sub pașii noștri
aceleași fire de iarbă rebelă, am avut părul încâlcit de
același vânt golan, călărind norii alburii ai cerului de
dimineață, am folosit aceleaşi cuvinte zemuind de
înțelesuri ascunse, am tremurat sub aceleași geruri tăioase, am
băut apă din același puț, ne‑am închinat
aceluiași Dumnezeu, am împărtăşit aceeaşi spaimă
de boală, de moarte, de infinit. Femeia aceasta va locui în mine până
la sfârşitul vieții mele pământene, când poate ne vom muta
amândoi în cutia de amintiri a copiilor mei.
Femeia aceasta, Smaranda, mama
mea.
