Wednesday, November 14, 2012

Alpii lui Gheorghe

”Domnu´ Anton, știți care e visu´ meu după ce primesc pensia, în toamnă?” Gheorghe se oprește brusc și își baga în mine fata nebărbierita, acoperita cu par gros, țepos, ca o curte neîngrijita, napadita de buruieni. Ochii ii joaca în cap, strălucitori si nestatornici, iar respirația ii e acră,  o combinație  de alcool și tutun care mă face să întorc capul într-o parte, din reflex. Așteaptă câteva secunde bune, ca un orator care folosește cu dexteritate masura timpului ca să întărească puterea cuvintelor, și apoi rostește sacadat: „Vreau să mă duc văd Alpii, domnu’ Anton! Cu pensia pe care o primesc din toamna, mă duc la văd Alpii, să văd pe unde a trecut Hannibal cu elefanții ca să cucerească Roma! Cea mai mare realizare a istoriei ce a făcut el. Știți ce armată a avut când a trecut Alpii? 38000 de infanteriști și 8000 cavaleriști, domnu’ Anton! Asa de mare a fost armata lui! A ajuns la destinatie cu 37 de elefanti, care au rezistat la temperaturile reci și la dunele de zapada de aproape un metru! Elefanți mergând prin zăpada, ati mai pomenit asa ceva, domnu’ Anton? Doua sute cincizeci de kilometri a acoperit armata lui in 16 zile. Doua sute cincizeci de kilometri de urcat si coborât cu arme, cu care, cu ghiulele, vă dați seama, cu tot harnașamentul de război. Mare geniu a avut Hannibal! Mare om de stat. A ocupat Italia pentru 15 ani încheiați, și ar mai fi stat daca romanii nu l-ar fi atacat la el acasă, în Cartagina. Mari strategi si romanii, domnle! Iar eu... Eu vreau să merg pe urmele lui Hannibal, să văd pe unde a trecut el Alpii!” Sunt aproape gata să mă arunc într-o dezbatere de pahar și să ii spun ca Hannibal a trecut de fapt Pirineii, dar am un moment de dubiu (poate e același lanț muntos?) și tac. Dar nu tac din cauza Pirineilor. Tac pentru ca realizez absurditatea situației: pensia lui Gheorghe va fi de in jur de 400 de lei pe luna, care înseamnă probabil vreo suta de dolari. Cine poate să călătorească în Alpi cu o suta de dolari venit pe luna? Dar nu zic nimic, doar dau aprobator din cap și realizez instantaneu ca gestul meu e condescendent și mi-e rușine. Gheorghe nu se mai uita la mine, e preocupat să mai ia un gât de țuica și, politicos, ridică paharul ca să toasteze: „În cinstea domnului Anton și a doamnei Dana, canadienii noștri, și a domnului Toader și a doamnei Săftica! Să va dea Dumnezeu sănătate și bucurie! Ați avut noroc de copii buni, domnu’ Toader!”



*

Satul Călieni din județul Vrancea are un nume frumos, care suna ca clinchetul unui cercel de fata cu parul lung. Dar îl urâțește sărăcia, așa cum lipsurile îl urâțesc pe om. Așezat pe malul Siretului, într-un cot al râului care se lățește ca să ia curba și apoi curge la vale în linie dreapta, pare a fi un exemplu de ce e in stare omul care se bizuie numai pe brațele lui și pe uneltele simple pe care le poate face din rindea și nicovala. Daca nu ti-ar atrage atenția acoperișurile caselor pline de antene de televiziune și satelit, ai fi tentat să crezi ca oamenii de aici nu au văzut niciuna dintre sculele automate de care sunt pline magazinele de hardware din lumea civilizata. Calienestenii par a fi în perioada timpurie a căruței cu coviltir, cu pânza roasa de timp, străpunsa de insistenta lui. O impresie contrazisa de cochiliile stralucitoare, viu colorate ale unui BMW sau Peugeot care stau cuminți în fata vreunei case: proprietarii lor lucrează în Italia sau Spania și s-au întors să îsi vadă părinții. Daca evoluția economică este zidul pe care il construim intre noi și lumea haotică a elementelor, Călienii sunt un loc în afara zidului. Casele satului sunt ca niște soldați îngropați de vii de ghiuleaua timpului, ieșind de sub țarina care le-a băgat in guri călușurile tăcerii și le-a transformat uniformele intr- un pumn de zdrențe. Culoarea predominantă în sat e cenușiul, cu versiuni de tonalitate. Bătătura e de culoarea lutului galben murdar, pământul e aproape plumburiu, sărac in cernoziom, hainele oamenilor sunt închise la culoare, ponosite și de mult expirate. Rugina a mâncat tablele acoperișurilor și a înnegrit gardurile de sârma care despart curtea din fața casei de ograda  găinilor. Ulița e ca un șarpe cu pielea crăpată și cheală, fără fir de iarbă sau pălămidă, cu praf gros în care calci ca în zăpada afânata.

Multe case stau într-o râna, cu zidurile oblice, parând gata să cada. Te-ai aștepta să fii intr-un sat părăsit în graba de oamenii care au fost martorii vreunei grozavii, dar papucii colorați, de plastic, care stau ordonați cu grija în tindă, în toate culorile si mărimile, te duc cu gândul la viața normala de familie care se desfășoară în spatele zidurilor de chirpici. Liniștea satului e adânca si imperturbabilă: nu o tulbură nici măcar hămăiturile repezite și rele ale câinilor care sunt folosiți ca detectori de plimbăreți pe ulița. Până si cei mai leneși dintre ei mă simt când sunt la 50 – 60 de metri de curtea in care sunt priponiți si latră amarnic, de parca as legăna vreun trident diabolic pe sub poala hainei. În satul Călienilor, câîinii sunt instrumente inutile de păzit sărăcia.

*

Coaja groasa, crăpata de timp a satului e puroiata din loc în loc cu case deșelate sau pur și simplu căzute ca după beție. Pereții de lut s-au prăbușit si stau îngrămădiți în mormane diforme, lugubre, zidurile ramase si-au deschis gurile larg si prin găurile știrbe se văd urme ale vieții de odinioară - un petic de zid văruit în culori încă vii, decorat cu motive florale, un godin deșelat, un scaun rupt. Greu de crezut ca un câine ar putea fi convins să stea în jumătățile astea de camere la vreme rea.

Și totuși… Într-una din casele astea sta Gheorghe, ultimul si poate unicul gentleman din sat. Singurul vagabond cu stil pe care îl cunosc, un campion al zilei de mâine în locul zilei de azi. Un artist neterminat, un ratat reușit, facându-și existența posibilă prin imposibilul visului.
Gheorghe a fost un bărbat chipeș la viața lui. De fel din Călieni, unde s-a născut si a copilărit, a plecat ca mai toți tinerii din sat să își facă un rost în altă parte. A învățat carte, a terminat Institutul Pedagogic din Iași si a fost repartizat ca profesor suplinitor de geografie si istorie intr-un sat din județul Bacăului. Acolo a descoperit-o pe nevasta-sa, cu care a avut un băiat, si acolo a descoperit si băutura. Nevestii-sii nu i-a plăcut ultima lui descoperire si a găsit înțelegere la alt bărbat, cu care a făcut o casa mai bună decât cu Gheorghe și și-a pus la adăpost copilul. Gheorghe s-a întors în sat, să stea cu chirie (casa părinteasca fusese vânduta de frați după ce parintii s-au prăpădit), și să suplinească la școala primara, unde copiii s-au tot împuținat, deodată cu speranțele intr-o viața mai buna ale calienestenilor.

Când vremurile s-au schimbat si comunismul s-a transformat peste noapte intr-o referința seacă în manualele de istorie, Gheorghe s-a pomenit fără slujba si fără rost în satul  lui. Fara să realizeze, viața lui a devenit un subiect al caritatii publice, susținut de banii putini împrumutați de la sătenii săraci si ei, dar nu lipiți pamantului, ca el. Si nici dați în darul beției după care ziua de mâine nu exista, iar ziua de azi o bem. Rămas fara nici un mijloc de subzistenta, s-a mutat cu sora-să, o femeie simpla de minte, parasita de bărbat pe când era încă tânără, care nu mult timp după ce l-a luat pe Gheorghe în gazdă, a căzut la pat, paralizată pe jumătate. Dar si asa, cu jumătatea ei de trup buna si din pensia ei prăpădita, l-a ținut pe Gheorghe îngrijit, îmbrăcat curat, bine hrănit,cu un ban de cheltuială în buzunar, și l-a suportat în toate nopțile când a venit acasă beat mort, trântind ușa de la intrare si lovind cu bocancul scaunele din bucătărie, cu mințile înecate in alcool, nemaiștiind ce e cu el, comportându-se ca un câine rău, scăpat din laț. Dar atunci când a luat-o de păr și a izbit-o cu capul de godin, într-o noapte când ea i-a cerut socoteală pentru farfuriile făcute țăndări în dulap, sora-sa a simțit ca i-a ajuns cuțitul la os. I-a aratat lui Gheorghe ușa si i-a zis du-te invârtindu-te, nu mă mai interesează ce faci cu viaţa ta! Dacă vrei să mori beat la marginea şanţului, n-ai decăt!

Adevărul este ca Gheorghe nu a avut niciodată vreun plan clar definit cu viața lui. Oamenii din sat, auzind povestea cu soră-sa și cu mila fata de oloagă, au refuzat să ii mai dea bani. Rămas fara o para chioară în buzunar si cu buza arzându-i de dorul rachiului, Gheorghe și-a adus aminte ca are un fiu la Bacău, căsătorit și cu copii. Băiatul pe care nu il mai văzuse de ani de zile, de la nunta la care scorpia de nevasta-sa vrusese să o țină ascunsa de el, si la care noră-sa, suflet milos, îl invitase fără știrea soacră-sii. Fiu-său nu i-a răspuns. Gheorghe a așteptat câteva luni bune sa primească răspuns de la băiat, apoi într-o zi a dat a lehamite din mâna: adresa trebuie să fie greșită. Unii de la o organizație de caritate s-au oprit in sat si i-ai dat un pachet cu haine, țigări si conserve. Hainele bune toate, deși de mana a doua, luate de prin Germania, de la carități: o pereche de pantaloni de lâna groasa, pantofi  moderni,cu vârful ascuțit si o geaca portocalie de piele, cu o forma sic, croita ca pentru trupul unui om tânăr. Când a venit toamna si frunzele copacilor au căzut, scoțând la iveală sărăcia gospodăriilor din Călieni, Gheorghe s-a mutat într-o casă dărâmata, părăsită, din care rămăsese în picioare, ca prin minune, o singură cameră, tronând în mijlocul movilei de chirpici ca un organ sănătos intr-un trup bolnav,trăgând să moară. Camera aia a mobilat-o cu lucruri luate de milă, de la oamenii din sat: un pat cu o masă si un scaun, un godin de fier cu trei picioare bune, si o policioară cu cărți. Pe care a îngrămădit cărți de călătorie si de istorie, împrumutate din biblioteca lui socru-meu, niciodată returnate. Cărți pe care trebuie să le citească ziua, pentru că seara e mai greu: în lipsa luminii electrice, probabil ca folosește lampa cu opaiț. Si uleiul lămpii e scump, mai ales când nu ai un chior in buzunar.

*

Soarele tanar de aprilie dădea lumii o prospețime de piele curata, fina, ca după baie. Lumina lui alba punea un lustru nou pe lucrurile vechi, le umplea încrețiturile cu aburul auriu al razelor vii de primăvara.. Eram adunați toți, familia întregita cum îmi plăcea să le spun, la masa lungă, scâlciată, cu vopseaua jupuita, din fața casei. Probabil aceeași masă la care stătuseră meseni, la nunta noastră, cu douăzeci  si cinci de ani în urma. Masa de lemn durabil ca piatra, părând nemuritor, care scăpase din gheara timpului doar cu câteva zgârieturi adânci. Sticla de țuică era pe jumătate goala, iar socru-meu continua să repete cu glasul muiat de băutura o întrebare la care nu mai aștepta răspuns: „Mai băieți măi, care mai e viața voastră prin Canada? Canada, domn’le!”  Nevastă-mea aduna oasele ramase prin farfurii, încurcându-se de câine, care ne lăsase papucii în pace (joaca lui preferată fiind să ne mursece în dinți papucii de cauciuc) si dădea înnebunit din coadă, cu premoniția festinului.

Mama a fost prima care a reacționat la glasul dogit al lui Gheorghe, venind dinspre poartă: „Doamna Săftica!” Cumnatu-meu si cu fiu-său au încercat să o oprească, Ce mai vrea si bețivul asta? Nu vede ca suntem la masa? Nu îl lăsați în curte, mamă!”, dar ea pornise deja cu mers hotărât înspre poartă. Tata se ridicase si el în întâmpinare. Iar cumnatu-meu nu rămăsese decât cu o concluzie pe care nu putea să o țină numai pentru el: “Uitați-va la dumneavoastră, oameni serioși sunteți?”
Gheorghe venise să ceara zece lei cu împrumut, să își ia pâine. „Să ii bea,” adăugase cumnatu-meu mai târziu, intr-o lămurire inutilă. Domnu’ Anton si doamna Dana, îmi pare așa de bine să vă întâlnesc! Domnu’ Toader mi-a povestit de dumnevoastra și de Canada!  Veniți de tare departe la noi, cum e viața în Canada?” Gheorghe avea aerul unui dandy sătesc, imbracat cu geaca lui de piele portocalie si purtând pantofi negri, cu vârf ascuțit. Haine de om cu stare, venind bine pe trupul unui vagabond.

Gheorghe se exprimă îngrijit, cere cârti noi să citească. „Domnu’ Toader,” i se adresează deferent lui socru-meu, „dați-mi si mie o carte despre deșertul  Gobi, daca aveți…” Si apoi adresându-mi-se direct: „Domnu’ Anton, mie mi-ar place foarte mult să văd lacul Ontario! Da! Lacul Ontario e al patrusprezecelea lac ca mărime în lume si primul ca adâncime medie intre cele cinci lacuri mari din Canada si SUA.” Se oprește si se uita la mine, să cântărească efectul informației livrate, apoi continua. „Adâncimea maxima e de 250 de metri, domnule!” Socru-meu pare uimit, si zice:”I-auzi domnule! Mai Gheorghe, hai să iți mai dau o țuica, vrei?” Si când rostește „vrei” își ițește glasul de parca ar apasa pe accelerator.”Da cum, domnu’ Toader,” confirma Gheorghe si insfaca paharul de rachiu din care trage repede un gat, după care continua: „Dar mie, daca ajung în Canada, mi-ar place să văd cascada Niagara! Ați fost să vedeți cascada Niagara, domnu’ Anton?” Eu îngaim ceva afirmativ si el zice: „Cascada Niagara are o inaltime de 58 de metri, domnu’ Anton. Cea mai inalta cascada din lume!” Gheorghe face o pauza să își aprindă o țigara. Socru-meu il oprește si ii zice „Așteaptă Gheorghe!,” fuge în casa si vine înapoi cu un trabuc cubanez pe care i-l adusesem lui. „Ia încearcă asta,” il indeamna socru-meu, spre necazul lui cumnatu-meu care nu mai rezista si se ridica de pe scaun, facandu-si de lucru prin casa. „Mulțam fain, domnu’ Anton! Asta e trabuc de Canada, asa-i?” Dau din cap a „da”, evitând detaliile legate de tara de fabricație, si socru-meu intervine hotărât: „Dar Canada Niagara nu e cea mai înalta din lume. Sunt alte 500 de cascade mai inalte ca ea, Gheorghe. Cea mai inalta e cascada Îngerilor din Venezuela, la 979 de metri. Așa!” Noi căscam gura, uluiți de exactitatea si ineditul informației, iar Gheorghe continua: „Domnu’ Toader, eu nu cred ca cascada Îngerilor e cea mai inalta. Cea mai inalta e cascada Victoria din Africa de Sud!” Mie îmi vine să sar si să zic ca cascada Victoria nu e în Africa de Sud, dar socru-meu mi-o ia înainte si apăsa inca o data pe accelerator: „Nu! Nu e adevărat! Cascada Îngerilor e cea mai înalta cascada din lume, Gheorghe!”

Gheorghe nu pare a avea o fire combativă. După ce trage câteva fumuri adânci din trabuc, il stinge, ca să il salveze pentru mai târziu, si își aprinde o țigara locala, cu miros puternic de mahorca. Mama găsește momentul prielnic să intervină: „Gheorghe, am fost la câmp si am văzut ca nu ai terminat de legat aracii la vie. Mi-ai spus ca ai terminat!” Gheorghe devine brusc conciliant: „ Doamna Saftica, ma duc si ii termin, daca mi-au scăpat cativa. Pe cuvânt de onoare!” Mama își îmbracă hainele de businessman: „Uite ce, Gheorghe! Iți dau acum cinci lei, să iți iei pâine, si restul de cinci lei ti-i dau mâine, după ce termini de legat aracii.”

Gheorghe acceptă fără să crâncnească : „Asa facem, doamna Săftica!” si apoi se întoarce spre mine: : „Vreau să mă duc văd Alpii, domnu’ Anton! Cu pensia pe care o primesc din toamna, mă duc la văd Alpii, să văd pe unde a trecut Hannibal cu elefanții ca să cucerească Roma! Cea mai mare realizare a istoriei ce a făcut el. Știți ce armată a avut Hannibal când a trecut Alpii?