E o după amiază glorioasă de primăvară târzie.
Timpul din an când muştele încep să aibă o prezenţă importanta in viața
oamenilor, insistente si gălăgioase, bâzâind a bucurie, sau doar excitate de
lumina tânără a soarelui adolescent. Cerul e albastru azuriu, respiraţia
pământului e boare calda în aer, copacii plini de flori arata ca niște domnișoare
timide ieșite în stradă ca sa îşi arate rochițele noi, colorate viu, pline cu
dantele, totul e pace, bucurie, echilibru. Ulița e punctata de balegi proaspete
lăsate de vietățile din jur, roboti organici care procesează continuu resursele
nutritive ale mediului ca sa creeze energie locomotoare. Lui Dumnezeu ii lipsește
simțul olfactiv.
Departe în spațiul fără frontiere al
cosmosului orb, infinit, există o planetă mică numită diferit de multele
seminţii de fiinţe inteligente bipede care o locuiesc: Země, Jorden, aarde, maa, terre, die Erde, a
Föld, bumi, Earth, terra, Zeme, jorda, jordkloden, pământ, zemlja, tierra, jord,
dünya. Pământul, care face parte din clasa M de planete si
planetoizi, caracterizate de o atmosferă bogata in oxigen şi nitrogen şi o
abundenţă de apă care face posibilă existenţa formelor de viaţă bazate pe
carbon, se mișcă cu viteze diferite in funcție de unghiul de vedere: cu o mie şase
sute de kilometri pe oră în jurul soarelui, cu opt sute de mii de kilometri în
jurul centrului galaxiei – un punct imaginar in mijlocul unei puzderii infinite
de stele care fug cu peste o sută de mii de kilometri pe oră de buricul lumii, se
depărtează ca gândul de bucățica infimă de materie pentru care o boabă de orez
are dimensiunea celei mai mari galaxii, scăpărarea de energie din care s‑au
ivit toate cele văzute şi nevăzute, întâmplate şi neîntâmplate. Şi deşi oamenii
din satul Călienilor se mişcă deodată cu pământul de care aparțin în jurul
grăuntelui imaginar al începutului de lume, nimeni nu are habar de teoria „big
bang”-ului, deşi toţi l-au auzit pe preot repetând că „la început a fost cuvântul”, care sunt
de fapt același lucru si amândouă lucrarea lui Dumnezeu ascunsă bine într-un
secret adânc, misterios, impenetrabil. Şi de ce ar avea habar? Pentru ei totul
e nemișcare, liniște, armonie în vatra satului si in împrejurimile îmbrăcate in
hainele verzi, primenite ale naturii trezite la viața din somnul alb, decolorat
al iernii, într-o după-amiază de primăvară târzie, în care câinii, sătui de atâta
lătrat de-a proasta, aleg sa moţăie cu ochii deschiși şi cu botul sprijinit pe
labele din faţă. În anotimpul ăsta care începe sa prindă vigoare numai ca sa dispară
înghițit de valurile fierbinți ale verii, timpul din an pastelat, candid, umplând
de prospețime inimile oamenilor şi făcându-i să privească cu încredere viitorul,
satul Călienilor se află pe partea planetei întoarsă spre soare, pe raza minimă
a traiectoriei eliptice din jurul unei mase gigantice de materie incandescentă,
care le luminează succesele şi îi consolează în pierdere, un glob imens format
dintr-un amestec de heliu si hidrogen în proporţia de 30 / 70%, raportul
necesar ca să se poată întreţine o reacţie permanentă de combustie internă.
Butelia asta cosmica numita soare ţine în viaţă nu numai pe cele câteva sute de
săteni rămași la vatră, dar şi pisicile si câinii de pe lângă gospodarii, găinile
si gâştele din curţile din spate, raţele din prund, păsările guralive ale
cerului, şoimii vicleni, ca să nu mai vorbim de focşănenii care se foiesc la
douăzeci si cinci de kilometri depărtare pe drumul judeţean 5, bucureștenii aruncaţi
la doua sute cincizeci de kilometri pe drumul interjudețean 25, şi restul planetei,
de jos din Patagonia până sus la eschimoșii aruncaţi aparent fără rost printre faldurile
de gheaţă ale Antarcticei.
Pot sa pariez însa că Mirela Curetuşu nu s-a gândit
vreodată la faptul că îşi datorează viața unei reacții chimice de proporții pantagruelice.
Mirela este o femeie mărunta, e ca un mosor cu un pic de ață lăsata pe el, cu constituție
de copil ligav, cu braţele subţiri şi firave şi faţa săpată de vânturile neobosite
ale câmpiei, sau doar muncită de gândurile supraviețuirii de la o zi la alta. Din
spate arată ca o fetișcană, şi pentru că e micuţă si pricăjită, cine o
întâlneşte cade prada nevoii naturale de a o proteja. Ca majoritatea semenilor
ei, Mirela este o creatură umană preocupată de lucruri fără importanţă în marea
schemă a cosmosului si a vieţii, făcută posibilă de proximitatea soarelui.
Mirela nu realizează ca există doar datorită combinaţiei între carbon, oxigen
şi lumină, în timp ce se mişcă sub cupola cerului albastru, care arata azuriu
ca rezultat al refracției razelor infraroșii la trecerea prin stratul de ozon
care protejează planeta de jarul stelei mici care ne garantează existenta dar
ne si amenința cu decimarea prin pârjol, si la care nu a mai ridicat privirea
să se uite fără rost, dar cu curiozitate de când era copilă. Nimeni nu îi dă
Mirelei cei 50 de ani pe care îi are, si ea nu se omoară deloc să îi arate, ba
dimpotrivă, se îmbracă si se poartă ca o adolescentă care abia a descoperit plăcerea
hainelor care îţi fură privirea, făcute din materiale fojgăitoare, colorate in culorile
stridente ale curcubeului. În intervalul de o oră pe care o petrece cu noi, împărtăşind
din experienţa ei pământeană, planeta a mai avansat o sută de mii de kilometri în
cursa ei nebună înspre marginile universului, iar noi toţi care ascultam la ea
si punem pe focul conversației crâmpeie când începe sa pâlpâie, am pierdut între
50 si 70 de bilioane de celule, câştigând cam tot atâtea, dar celule de mai
proastă calitate, reproduse mai la repezeală, ca să le înlocuiască pe cele uzate
şi să ne ţină funcționali şi cu simţul nemuririi intact. Procesul ăsta complex
numit îmbătrânire ne face practic sa fim oameni diferiți la sfârșitul orei pe
care o petrecem împreună cu Mirela, în grup, in ciuda aparenţelor care sunt înșelătoare:
ochii au aceeași strălucire, părul aceeaşi culoare, buzele sunt la fel de
lucioase,râsul e la fel de forțat, superficial, nelalocul lui, rânjet de convenienţă,
vorbe identice acoperă aceleași idei statute, mărunte, mă rog, tot noianul de
lucruri care fac portretul unui adult. Si in timpul asta continuăm să ne foim
pe scaune şi să ne aruncam priviri pline de înțeles unii altora, întrebându-ne cât
mai are de gând să stea femeia asta la noi şi să bată câmpii, când se va hotărî
sa plece, pentru că ne‑a ajuns deja foamea
şi câinele ăla care doarme la umbra nucului ne trage la somn. Şi în plus cine
are chef să asculte la necazurile altuia, când fiecare are lista lui, care rămâne
întotdeauna deschisa si niciodată bifată măcar pe jumătate?
*
„Bună, Mirela!” zice Mirela când o vede pe
nevastă-mea.
„Bună, Mirela!” zice nevastă-mea când o vede
pe Mirela.
Cu mulţi ani în urmă, când sistemul solar era
cu vreo douăzeci de milioane de kilometri mai aproape de centrul galaxiei, cele
două Mirele se jucau împreună cu păpuşi de plastic cărora li se închideau ochii
automat când le culcai pe spate, cu mingi de cauciuc roşii cu buline negre, ţipau
“piua” şi ca prin minune cuvântul asta le punea intr-un spațiu privat, impenetrabil,
ca şi cum scuturi protective se ridicau in jurul lor si nimeni nu putea sa le
mai atingă, împărţeau aceeaşi trotinetă uzată, zgâriată, zorcăită, pe care nu o
mai unsese nimeni de când ieșise de pe linia de montaj a fabricii de biciclete
şi acum scârțiia amarnic, reprobator, stăteau cuminţi în aceeași bancă la școala,
cu mâinile împreunate la spate şi ochii fixaţi înspre tablă, unde doamna profesoara
scrisese cu creta alba si litere de-o șchioapă „Maria are mere. Ana are oi.” Şi
aveau libertatea să fie aşa cum le lăsase Dumnezeu, fără prejudecăţi sau
interese ascunse, fără frică de goliciune, fără lăcomia acaparatului sau a
posesiunii, fără gânduri criminale, deși cu mintea plina de răutăţi mărunte, de
copil.
„Ce mai faci, Mirela? Cum e viața in America?”
întreabă fosta colegă de şcoală, un pic timorată. E îmbrăcată sport, cu o jachetă
de fâş cu model floral, şi blugi strâmţi care o fac să arate sexy. Poartă pantofi
sport, albi cu dunguliţe albastre, în picioare. Tot românul le zice „adidaşi” deşi
acum sunt o mie de modele pe piaţă, fiecare cu numele lor „de firmă”,dar Adidas
a fost prima marca cu renume care s-a încumetat sa penetreze Europa balcanică
cu pantofii lor sport cu trei linii negre, paralele, şi făcând așa au lăsat o dâră
în istoria romanilor mai adânca decât victoriile împotriva armatelor de
invadatori. Hainele si pantofii Mirelei sunt din Italia. Aproape fiecare în sat
e îmbrăcat în haine italienești. Le aduc acasă „italienii” care sunt plecați la
muncă şi le cumpără prin magazine de mâna a doua, deşi sunt încă bune de
purtat, şi în plus foarte elegante.
„E bine, obişnuit…” răspunde nevastă-mea în
doi peri. „Viața e aceeași peste tot, oamenii sunt aceeași,” continuă ea veselă,
şi cam prea repede, scoţând pe gură o frază pe jumătate mințită. Cealaltă Mirelă
râde, ştie că viaţa nu e aceeaşi peste tot, şi nici măcar oamenii nu sunt aceeaşi.
Oamenii sunt câinoşi unde e sărăcie, se schimbă, se afurisesc, se obişnuiesc să
facă faţă greutăţilor în dauna celui slab, pentru că viaţa e guvernată de o regulă
simplă: cel puternic supraviețuiește.
„Ne place ce vedem în jur… S-au făcut progrese!”
zic şi eu pe nepusă masă, ca să sun filozof sau doar să o fac pe cealaltă Mirelă
să se simtă bine. Şi îndată ce termin fraza ştiu că mai bine aş fi tăcut.
Femeia arborează un surâs strâmb pe faţă, îmi face şi ea pe plac, nu mă
contrazice, zice cu jumătate de gură: ”Da, s-au făcut progrese!”
Poate ca nici nu sunt prea departe de adevăr.
Fundamental şi noi, Mirela şi Anton din Toronto, şi Mirela din Călieni avem aceeași
experiență de viață. Şapte, opt ore pe zi dormim şi calitatea somnului e aceeași
în cele două colţuri îndepărtate ale planetei. Creierul comandă corpul ca să îşi
încetinească funcţiile şi să se regenereze. Când cădem în somn adânc, creierul însuşi
ia o pauză, îşi trage obloanele. Dar apoi, spre dimineaţă, când simțurile sunt încă
amorțite si mușchii încleiați in gelul somnului de uzură, se trezeşte şi începe
să picteze scene pe mucavaua viselor cu o mână de artist. Visul este șevaletul
creierului.
Aceeași experiența când mâncam: oriunde am
mâncăm introducând hrana pe traiectul digestiv, care apoi este procesată de
stomac si de ficat, desfăcută de intestine în sute şi mii de substanțe chimice,
organice, de care avem nevoie ca sa întreținem combustia motoarelor interne. Fundamental
sunt aceleași materii organice si substanțe chimice pe care le procesăm când ne
hrănim, in America, in Asia, in Europa, in Oceania, iar gustul mâncării e același:
daca e sărat in Romania, e sărat in Tahiti si e sărat in Afganistan. Iar viața
sexuala, ce sa mai vorbim? Deliciul carnal e același indiferent de rasă, de
limbă, de religie. Oamenii cu pielea de culoare neagră, vorbind zulu, au același
orgasm ca americanii din Chicago si ca sătenii din Călieni. Organul femeii e la
fel de dulce peste tot… Organul bărbatului e la fel de neastâmpărat de sus din
Islanda, până jos in Patagonia. Daca extragi din timpul zilei perioada petrecută
pe somn, hrană, si nevoile sexului, mai rămânem cu câteva ore in care oamenii
muncesc ca sa facă bani si să aibă dreptul sa doarmă cu un acoperiș deasupra
capului, sa îşi hrănească trupul ca sa îl ţină funcțional, să aibă sex ca sa se
bucure de viața sau sa lase urmași, să privească la televizor ca să se destindă
sau să fie la curent cu ce se mai întâmplă în lume, să se uite pe internet ca
sa întrețină iluzia că sunt parte dintr-o mare comunitate, şi poate că sunt. În
multe feluri, nevastă-mea are dreptate: lumea e aceeași peste tot. Deși ailaltă
Mirelă nu pare convinsa:
„Dar tare a grea viața la noi, domnu’ Anton,” continuă
ea cu un năduf neașteptat la replica mea, „grea şi haină!” Apoi, fără pauză,
continuă: „Eu am avut un mare necaz de curând!”
Când cineva iți vorbește de „mare necaz” e ori
boală ori moarte. Nevasta-mea e fire miloasă, generoasă, e sincer îngrijorată,
sare să ajute: „Oh, dar ce s-a întâmplat, Mirela?” La care femeiușca rezumă în câteva
vorbe necazul ei, de parcă ar face o scurtă prezentare de film in curând pe
marile ecrane: „Mi-au răpit fata, să o ducă in Italia! I-au prins la granița.”
Vorbele ei cad hodoronc-tronc în atmosfera de
loc în care nu se întâmplă nimic si nu prea știm ce să spunem. Sună a film polițist
ce spune Mirela, un subiect care se potrivește ca nuca în perete cu peisajul
bucolic din jur, cu mediul de sat romanesc aflat aproape de granița cu ținutul timpului,
deși un pic în afara ei. Parca înțelegându-ne dilema si vrând de fapt să o adâncească,
un cocoş îşi confirmă cu un cutcurig ascuțit autoritatea relativă asupra ogrăzii
iar câinele începe sa latre ca prostu’, în lanţ.
„Cum adică au răpit-o? Cine? Care italieni? De
ce?” Cu fiecare întrebare pe care o pun, apar şi mai caraghios, dacă e sa mă iau după reacțiile
de pe faţa Mirelei.
„Eh, e poveste lunga,” începe ea, cu tactul
unei Şeherezade de circumstanță. „Cu vreo două luni în urmă am căzut la pat,
bolnavă. Ei, boala mea mai veche… insuficienţa hepatică.” La care dăm toți din
cap, cunoscători, deși e clar ca nici unul dintre noi nu are habar de termenii,
cauzele si simptomele medicale ale insuficienţei hepatice. Bunul simţ îmi spune
că trebuie sa fie ceva legat de ficat şi de faptul ca la unii devine leneș. Mă
ajuta Mirela, care dintr-odată folosește un amestec de limbaj savant pipărat cu
expresii cazone: „Bila mea e leneșă, nu vrea să proceseze mâncarea. Şi când se blochează,
am niște dureri de zic că gata, atunci mi-a venit sfârşitul. Ca să mă lase, trebuie
să stau lungită în pat… Zile întregi.” Înțeleg, Mirela. Suntem toți roboţi organici
evoluați. Lucrarea Domnului, spun cei care nu au dovezi, dar știu cu sufletul
ceea ce mintea nu poate să justifice. Dumnezeu este perfect, zic tot ei, deși lucrările
lui nu sunt. Avem defecte de fabricație şi chiar de design. Ne îmbolnăvim.
Murim din nimic. Nimic in universul ăsta răsărit dintr-un atom primordial nu pare
a fi perfect, nici chiar pentru demiurgul sau demiurgii care îşi încearcă constant
puterile creative, lucrează singuri sau in grup la proiecte complexe: introducerea
vieții pe planeta Sipidia, din constelaţia Dolara, nici una din astea înregistrate
încă în vreun catalog uman de astronomie. Imperfecțiunea
este a cincea dimensiune a universului, după cele trei dimensiuni spațiale si
una temporala: dimensiunea „imperfectio”. Sar din gând în realitate, tras ca de
un val leneș de ritmul inexplicabil de molcom al povestii Mirelei, in total
contrast cu acțiunea narată.
„Fata stă la internat la Focșani, e la liceu
in clasa a douăşpea. Vine acasă odată la doua săptămâni, dar are celular si
comunic des cu ea!” Tot omul in partea asta de ţară folosește acum telefoanele
celulare cu ușurința cu care oamenii de dinaintea noastră foloseau chibriturile.
Sau poate chiar mai ușor. Telefoanele mobile sunt parte din cultura românească
acum. E puzderie de ele, le vezi la tot pasul, le poți cumpăra aproape la
fiecare colţ de stradă, şi românilor le place sa comunice unii cu alții pentru
te miri ce: „Am găsit o stambă frumoasă la Zdrenghea? Nu e prea scumpă, să o
iau?” sau „Ce mai gătești azi? Eu am făcut o ciorbă de perișoare ieri, mai mâncam
din ea azi si mâine, si după aia trebuie iar să gătesc.”
*
Fata Mirelei o sună într-o zi pe mamă-sa şi îi
spune că au luat-o niște italieni, e la ei in van si se îndreaptă spre graniță.
Mirela are la început impresia ca e o gluma, dar apoi înlemnește, pentru că știe
ce înseamnă asta: italienii cumpăra fete tinere, cu pielea fină si proaspăta ca
a piersicilor coapte de curând, zemoase, numai bune de mâncat, şi le duc sa facă
prostituție in orașele lor aglomerate, insalubre, foind de oameni veniți de
peste tot. Nu le duc la bordeluri de lux, acolo sunt localnicele care vorbesc fără
accent si îşi dau aere de doamne, le duc in lupanare mizerabile, unde vin imigranții
din sud-estul Europei, chinezii si africanii care lucrează in job-urile de jos,
manuale, rău plătite. Departe de neveste sau iubite, dau 10 dolari si au fete
tinere, cu ora, din Romania, din Moldova, din Polonia. Fete frumoase, bine făcute,
numai bune de frământat in mâinile lor aspre si mari, bătucite de atâta munca.
„Te-au forțat, fată? Ești bine?” o întreabă Mirela
grăbită, cu voce sugrumată de spaimă, si încă pradă şocului. Dar vocea fetei
vine înapoi calmă, de parca ar fi la o plimbare cu prietenele: „Nu, s-au purtat
bine cu mine, mă lasă să vorbesc la telefon. Mi-au zis doar că mă duc la Roma,
să văd cel mai frumos oraș din lume!” Fata pare mai mult entuziasmată decât îngrijorată,
iar Mirela nu știe ce sa facă si mai ales, ce să spună. Îşi frânge mâinile,
glasul îi tremură de frică, de premoniția unui sfârșit îngrozitor. Sunt tot
felul de poveşti care circulă zilnic, şi umplu paginile ziarelor. Multe fete au
dispărut fără urmă când le-au luat italienii, iar poliţia dă din umeri, a neputință,
de parca nu ar fi treaba lor sa le păzească de braţul lung al bandiților. „Dă
telefon la politie daca poți să suni, fa ceva!” ii striga disperata prin
telefon mamă-sa, dar fata pare grăbită să termine conversația, ca şi cum ar
suna din oraș, de la cofetărie, si e gata sa plătească si sa plece: „Săru’
mana, mamă, te mai sun!”
Femeia rămâne stană de piatra, bâiguind:„Fată,
fată, nu închide, stai!...” şi in primele clipe nu știe ce altceva să facă decât
sa se ia cu mâinile de cap.
După care îşi amintește că fata are un tată,
Filimon, fostul ei bărbat de care s-a despărțit când mai aveau un pic si ar fi
ajuns să se omoare. Fata a fost părtaşă la toate certurile lor, l-a văzut pe
ta’su beat mort lovind-o pe mamă-sa, a văzut-o pe mamă-sa care, cu agilitate
unei pisici, mici si iuţi, a sărit la gâtul lui să îl sugrume sau măcar sa îi scoată
ochii. A auzit înjurăturile lor feroce si vorbele grele pe care şi le-au
aruncat unul altuia, dar in partea aia de lume oamenii nu se sinchisesc prea
mult de insulte. Ocara este parte din cultura locului. Insulta este moneda
curenta de conversație, o folosește tot românul, de la opinca la vlădica, iar dacă
ești prea sensibil sa o iei, asta e treaba ta: urmașii dacilor se împroașcă cu
uşurinţă unul pe altul cu noroiul greu al cuvintelor, uneori le folosesc ca
dojană sau alint de îl auzi pe unul salutându-şi prietenul când îl vede pe
stradă „Ce mai faci, bă Nelule, fi-al dracului de bandit, te-ai dat la fund,
n-ai mai dat nici un semn de viața!” Imprecația este parte din patrimoniul național,
un vehicul eficient si constant pe drum al inovațiilor semantice si al
înfloriturilor poetic licențioase.
Nu i-a fost greu Mirelei sa îl găsească pe bărbatu-său.
Când termină lucrul pe tractor la asociația agricolă locală îl găsești la birt,
printre alţi bărbaţi, un grup amorf de pierde vară cu cămăşi murdare la gât, pătate
de transpirație, purtate cu luna, unii cu pălării pe cap, din fetru gros de culoarea
pământului argilos al satului, involuntare echipamente de camuflaj care nu au
mai simțit atingerea aspră a unei perii de când au părăsit porțile fabricii, bărbați
cu pielea dungata si tuciurie care beau rachiu si fumează mahorca, amândouă
ieftine,amândouă de calitate joasă, in timp ce vorbesc tare si fără sens si rad
ca proştii, din te miri ce. Nimeni nu întoarce capul sau se oprește din debitarea
glumelor fără perdea, sexuale, brute, nimeni nu îşi atinge borurile pălăriei,
ca in filmele americane cu cowboys binecrescuți,
şi zice „sărut mâna, doamnă” când Mirela intra in taverna întunecată cu
privirea determinată, energizată de bravura involuntară a disperatului. Aici nu
este un western american şi oamenii ăştia nu sunt cowboys. Deși pariez ca văcarii
americani sunt la fel de obsedați de sex şi de băutură ca şi ciobanii români
sau plugarii ruşi. Este legea naturii îngropată adânc in sângele si carnea bărbatului,
pilula de opiu care ne ţine in viață când navigăm, ca bărbați, apele tulburi
ale existenţei. Orice erou visează sa se cuibărească in brațele calde,
catifelate ale unei femei când se întoarce de la isprăvile lui barbare, si poate
încă se mai gândește la cate vieți a hăcuit, sau la câte atrocități a săvârșit,
in numele unor cauze care suna bine numai pe hârtie, justificări formale in faţa
oamenilor, dar nu şi in faţa lui Dumnezeu, ale distrugerilor de vieți de oameni
si de lucruri construite de oameni.
Filimon e aşezat la o masă in mijloc tavernei,
cu paharul de rachiu in faţă, si cu o ceata de gură cască în jur, sorbindu-i
cuvintele. Are darul vorbitului fostul ei bărbat. La el in gura cuvântul căpătă
viaţă nouă, se înviorează,îşi dezvelește feţe pe care ceilalți nu i le-au văzut
până atunci si orice spune Filimon sună inteligent si inedit, de parca ar fi ieşit
direct dintr-un anunț de ultimă oră la buletinul de știri. Cu darul vorbirii a
ademenit-o pe Mirela, dar femeii nu i-a trebuit mult timp sa realizeze că in
spatele fațetei de „comunicator” nu sunt decât vorbe goale, rostite de un om lipsit
de substanţă, cu caracter îndoielnic şi comportament iresponsabil. Abia intrată
in camera joasa a cârciumii, îmbâcsita de fum gros de țigara şi miros greu de
transpiraţie, Mirela aude întorsătura finala a unei conversații condusa cu măiestrie
de fostul ei bărbat:
„…după ce lacheii pesediști ai lui Turcuman au
luat fabrica de bere din Focșani, fu-tu-le muma’n cur de bandiți! Daca ar fi
venit…”
Filimon nu apuca sa spună cine trebuia sa vina
ca sa îndrepte starea de lucruri, si cei din jurul lui arata de parca ar fi
înghițit o gălușca fiarta, supărați ca mentorul lor politic e întrerupt exact
la momentul cheie al dezvăluirilor, dar pe de altă parte curioși să afle ce
vrea de la el femeiușca aia îmbrăcată într-o scurtă colorata strident, făcută din
fâs fojgăitor, cumpărată in Italia, cu siguranță.
„Filimoane, trebuie sa mă ajuți!”, zice Mirela
cu răsuflarea tăiată de emoţie, „ne-au furat italienii fata si o duc cu un van
in Italia. Trebuie să îi oprim, să ne luăm fata înapoi!”
Filimon se uita la ea cu ochi neutri, de parca
ar privi prin sticla, si nu pare șocat de veste. Se vede pe fata lui că nu îi
pasă, în ciuda întrebărilor pe care le pune, sub presiunea formalității cerute
de circumstanţă:
„Cum așa? Cine ţi-a spus… asta?”
„Chiar ea. M-a sunat din van-ul în care au
luat-o, de pe celular. Nu știe unde e, dar a priceput că vor să o ducă în Italia.
Cred ca i-a spus unul care vorbește româneşte, sau e român.”
„Cum aşa? Fu-tu-le muma’n cur de bandiţi, cum
să ne ia fata? Băi băiete… Şi cu ăştia e rău sa te pui, femeie… Mafioți
ordinari… Ăştia te omoară daca te iei cu ei… Nu prea sunt multe de făcut.”
Nu îi ia mult Mirelei să realizeze că Filimon
e pe mână cu răpitorii, că el a aranjat să le ia fata, să o ducă în Italia, sa o
piardă făcând trotuarul, ca o curvă ordinară. Să ia SIDA, să se prăpădească de
tânără. A vândut-o pe fie-sa ca pe-o marfă şi a luat banii, de-aia a auzit
Mirela de un tractor nou pe care se lăuda că vrea sa îl cumpere, să devină si
el tractorist privatizat, ca alţii, să aibă afacerea lui. Să ofere servicii plătite
altora, în loc să fie plătit cu un salariu de mizerie, ca acum. L-a auzit Gelu ,
vecinul Mirelei, făloșindu-se la grupul admiratorilor de la birt, si i-a transmis
femeii ce-a aflat.
Mirela știe că e inutil sa încerce să îl întoarcă
pe fostul ei bărbat, să îl convingă că ce a făcut e rău, e criminal, e păcat de
la Dumnezeu, că trebuie sa repare greșeala, să o ajute sa îi prindă pe răpitorii
fetei lor, sa aducă copila înapoi acasă. Nu are timp sa lupte acum cu cauze
pierdute. Iese ca o vijelie din cârciuma, înjurându-i pe toți cu obidă. „Fire-aţi
ai dracului de beţivani ordinari, stați toată ziua in cârciuma si beți banii
familiei. Voi nu sunteți bărbați, bă, sunteți ciurucuri ordinare! Filimoane, ești
drojdia societății! Un nenorocit şi un criminal, asta ești. Am sa te dau pe
mana politiei, sa înfunzi pușcăria!” Nimeni din grup nu se supăra când o aud pe
Mirela înjurându-i aprig, sunt obișnuiți sa li se vorbească urât, să fie ocărâţi,
de neveste, de copii, de șefi. Insultele venind din trupul ala mititel ii amuză, îi face să râdă strașnic. Mirela
trântește ușa tavernei cu putere peste hohotul de râs, de parcă ar vrea să îl zdrobească
înainte de a ieși afara, dar ușa e înțepenita, nu mișca mai mult de câţiva
centimetri, nu a mai fost unsa de ani de zile.
Când Mirela ii spune polițistului din sat ce
s-a întâmplat, ăla o trimite la Focșani. „Vorbiți cu ei, doamnă, asta e mult
peste capul meu!” Tot e bine. Ea se aștepta ca polițistul sa înceapă sa râdă şi
să-i spună ceva de genul „Da’ ce te impacientezi, femeie, doar a trimis-o la făcut bani, nu a trimis-o la tăiat.
Nu moare nimeni din prostituție, e meserie bună, bănoasa, plăcută aş zice, dacă
ai trupul făcut sa atragă ochiul bărbatului si sa îi desfacă punga!” Polițistul
din sat e un băiat tânăr, născut după revoluție, neexpus la vechea stare de
lucruri. Plus ca l-au învățat în școala de poliţie metode noi, civilizate, în
acord cu legea. Asta a fost in trecut cultura la romani: autoritatea zilei nu
s-a sinchisit de abuzul femeii, polițiștii, avocații si judecătorii parca erau
pe mână cu violatorii, îi amuza forţatul femeii, parcă le făcea bine să asculte
povesti despre abuzuri sexuale. Le întărâta simțurile, le aţâţa imaginaţia, li
se făcea dor de neveste din timpul zilei, înainte de a termina serviciul. In
orice poveste de viol, femeia era vinovata în cel mai pur sens biblic, ca
unealta diavolului care îl asmute pe bărbat cu mișcări de şold undoiase si ochi
dulci. Trupul subțire, firav, rotunjit al femeii este dovada supremă a vinovăției
ei.
La Focșani ajunge sa vorbească cu un
locotenent tânăr si el, serios, care ii pune o grămada de întrebări si îi
înregistrează răspunsurile tacticos, direct in calculator. După care cheamă pe
doi dintr-un oficiu alăturat, si le ordonă să ia legătura cu poliţia de
frontieră. Apoi îi spune Mirelei să o sune pe fată, pe celular. Fata răspunde,
nu pare speriata, ar vrea sa stea la taclale, dara mamă-sa o taie scurt. „Vorbește
cu domnu’ locotenent, fată!”
Locotenentul se prezintă formal si o întreabă
politicos detalii: daca știe pe unde sunt, daca oamenii care au răpit-o au
lovit-o sau au abuzat-o. Îşi notează răspunsurile calm pe o bucata de hârtie,
dar apoi fata închide brusc. „Alo!... Alo, domnișoară! Mă auziți? S-a întrerupt,”
ii spune apoi Mirelei care cască ochii alarmata. „O să punem imediat in mișcare
forțele pe care le avem, doamnă. Nu vă faceți griji, vă vom recupera fata!” Încrederea
afișată de polițist îi dă speranță Mirelei, îi ridică moralul.
„Acum duceți-va acasă, si va contactam noi îndată
ce avem vesti. Dați-ne un număr de telefon unde vă putem găsi.” Mirela ia cursa
de Călieni înapoi spre sat, se duce acasă ca sa zacă in pat. Fierea o supără
iar, si peste toate este hăul asta îngrozitor, spaima grozavă ca şi-a pierdut
fata pentru totdeauna, ca nu o va mai vedea vreodată. Viața e o pierdere
continua: oamenii pierd lucruri, pierd bani, pierd oameni dragi, pierd șansa de
a fi fericiți, de a fi iubiți, pierd timpul… În fiecare secundă pierdem miliarde
de celule consumate şi le înlocuim cu celule mai proaspete, dar mai puțin
rezistente la timp si uzură. Ființa noastră fizica trece printr-o transformare
continuă. Si din punctul îngust de vedere al fiecăruia dintre noi, totul se
pierde, nimic nu se transforma. Dar este la fel de adevărat ca nimic nu scapă
dintre pereții de aer ai planetei mici, albastre, atât de ermetizați, de
puternici, încât nimic nu se scurge în spațiul fără limite. Pierderea vieții
înseamnă compuși chimici eliberați din strânsoarea unităţii trupeşti, buletinul
de identitate organica, substanțe organice care se reîntorc în natură, în ploaie,
în apa lacurilor, în solul negru al câmpiei, în iarba grasa a pajiștii montane.
Nimeni nu pleacă de pe planeta pământ, nimeni nu vine. Nimic nu dispare, totul
se transformă, doar pâlpâitul gândului si flacăra spiritului se pierd, se sting
intr-o ființa ca să apară în alta. Dar fără sa aibă continuitate: Shakespeare
si Einstein si Mozart rămân duși pentru totdeauna, irepetabili, definitiv
pierduți in spațiul cu sens unic al istoriei.
Mirela nu se gândește acum la filozofiile astea care ei i-ar părea
ieftine oricum, îndeletnicire pentru oameni care nu au ceva mai bun de făcut cu
viețile lor,pentru ea pierderea fetei e un dezastru absolut. E sfârșitul lumii.
Răpirea fetei ii pare mai rea decât moartea. Oamenii construiesc cazemate din
piatra, din bani, din influenţă şi putere, fac totul ca sa evite pierderea. Doar
ca sa afle ca viața este un registru al pierderilor revăzut şi completat zilnic
de către fiecare din noi.
După ore chinuitoare de așteptare, Mirela aude
zbârnâitul telefonului, care parcă ca umple camera cu sunetele grave ale unui
clopot de biserică. Înhață receptorul cu mâna tremurândă. Sunt grănicerii de la
postul de frontiera Nădlac. „Doamnă, am recuperat fata. Este cu noi aici, bine,
sănătoasă. Vorbiți cu mama, domnișoara!”
Mirela cade in genunchi, plângând în hohote de
bucurie, îi mulțumește lui Dumnezeu cu lacrimi fierbinți șiroindu-i pe fata. „Fată,
fată dragă, vorbeşte cu mine, vorbește cu mama, fata mea!” bâiguie Mirela fără
să știe ce spune, şi fără să înțeleagă ce îi spune fata la telefon.
*
Tot timpul asta am ascultat uluiți la Mirela
depanându-si povestea, uitând si de foame si de rezervările faţă de femeia
măruntă din faţa noastră. Şi pentru ca ani de zile am locuit într-o parte a
lumii unde justiția funcționează ceva mai bine, Mirela mea o întreabă la sfârșit
pe fosta colegă de școală: „Şi cu răpitorii ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat
cu bărbatul tău? Fostul tău bărbat, adică? Sunt arestați, aduși în justiție?”
Mirela se uita la ea un pic strâmb, de parca
i-ar pune întrebări fără sens. „Păi ce să se întâmple? Pe Filimon l-au chemat
la politie să îl chestioneze, dar el a făcut pe prostul, a negat orice
implicare. Nu au avut ce sa-i facă, nu au găsit nici o dovadă împotriva lui.”
Şi italienii? „Ah, pe aia i-au lăsat in pace,
s-au întors înapoi la Roma. Au declarat la poliţie că fata a consimțit să vină
cu ei, a fost chiar bucuroasă, şi ei doar vroiau să o ia într-o excursie sa îi
arate Italia. Nu au avut ce sa le facă…”
Un hămăit lenos de câine sparge liniștea după-amiezii
calme de primăvara târzie. Cați câini lătra in jurul lumii, exact in momentul asta?
Câți oamenii se sărută exact in secunda asta, sau au sex, sau au orgasm? Câți
oameni omoară alţi oameni exact acum, când vorbim? Câți oameni se roagă, câți
oameni cad victima unui accident, exact acum? Planeta este un loc cosmic extrem
de activ, extrem de zgomotos. Pe suprafața ei cojoasă pare a se desfăşura
continuu o pregătire intensa pentru un eveniment. O pregătire intensă pentru
nimic. Nimicul unei calatorii spre niciunde, intr-un spațiu infinit, fără
granițe, fără noimă.
*
Ca sa efectueze o rotație în 24 de ore,
planeta noastră trebuie sa se învârtă în jurul propriei axe cu 1600 km/oră. În
același timp, pământul se rotește in jurul soarelui cu 104.000 km/ora si in
jurul centrului galaxiei cu 792.000 km/ora. În timp ce întregul sistem solar, în
care pământul este o frântură, călătorește înspre marginile universului cu
95.000 km/ora. Dar nimeni în Călieni nu are cunoştinţă de numerele astea. Pentru
toţi azi e o zi frumoasă de vară senină, liniştită, blocată în nemişcare. Iar
Mirela tot nu are timp sa se uite la cer fără rost şi cu curiozitate. Găteşte acum
în mica bucătărie care dă spre curtea din spatele casei, unde un cocoş mic şi
energic îşi arogă drepturile de stăpân. Face o supă de ştevie, care e bună la
fiere, o face să funcţioneze bine. Deschide uşa dulapului să se uite după
piper. Supa e rea fără condimente şi un pic de piper nu o s-o omoare. Aşteaptă telefonul
fetei, întotdeauna sună la timpul asta din zi. Departe, deasupra acoperişului
lumii, cometa Halley se apropie de pământ cu 23.456 km/oră.
