Christmas Manager

Oh, it’s again that time of the year: the holidays season. The time when it usually snows just a bit, in spite of big expectations related  to white Christmas and skiing and drinking mulled wine and calling parents, friends and relatives to ask how’s been their life lately.

Back to work, this year my team spoiled me: first off I got a nice gift with hand-made glasswork from Pakistan; then a good brand of Chinese wine, of that sort that you may find in LCBO but only if you live in a Chinese impregnated area in the city, like Markham for instance; then I got a vase with a gilded mask made in Changdu, a known province in China… Also a gift can be considered the set of warm endorsements I got from  one of my senior developers on LinkedIn, plus a recommendation on the same site written in high terms, like “best manager ever”, “excellent professional”, etc., by another developer in my team.

Of course, I’m not used to this kind of attentions and for a short while after I received them I felt bad, like being the subject of a corrupting plot. The nepotism in action. Be careful with your boss to be safe and get a hefty bonus. But then I thought that after all it’s Christmas time, and I had left on their desks a small gift a week back, more like a token of appreciation, ‘tis the season of love spread around and with no discrimination. The season of “oh, I love you, humanity!”

When Helen gave me that nice vase adorned with the gilded mask, she mentioned that she has got that during a meeting when she was still back in China, and I said: “Wow! Thank you, Helen, but you shouldn’t have!”, to which she replied: “No, I wanted to thank you for being such a good and supportive manager!” Some other guys told me the same thing, using different words of course.

Then I thought: actually I didn’t do anything else but the right thing while managing this team. I always chose the common sense solution, without trying to be a good manager on purpose, let alone get an advantage out of it. The work environment we have is like most of the others I know: the pressure gets so intense that sometimes you expect to see the ceiling blown up, high in the sky, and thick clouds of brainy steam getting lose in the atmosphere. It is how the people work nowadays, like workhorses, using more the brute power of their mental muscles to pull the heavy cart of their stumbling company than the subtleties of their creative skills that would give them the satisfaction of feeling happy with whom they are. In this hefty work driven environment I got hired and am getting paid to use my common sense, and be fair in any situation that requires the intervention of a manager. Apparently this is all it takes to be a good manager, in a world where good managers are becoming like rara avis, which is the Latin combo for “rare birds.” The whole story was reminiscent of a get-together my wife and I had with a group of friends, in summer. We were in our backyard around the fire pit, drinking wine and going quickly through all kind of topics with the lack of structure or consistency which a free chat between friends displays. Everything was unstructured, sounding rather silly, the ideas were bouncing around like billiard balls chucked by an untrained hand, without any apparent direction or strategy, till one of us, perhaps without even wanting it, brought the group’s attention to our day of work. The question that popped up instantly was “Do you feel cool at work?” Nobody said they were fine with work. Every single person in that group – and I’m talking here about eight people, not including the children, who’d perhaps complained about their nannies had they had the right -,had only bad words to say about their bosses. The general idea was that regardless of where you work, your business environment shares a common set of traits: assholes perked up in positions of command, tyrant bosses with a mountain of an ego, poor communication skills, easily affrontable and arrogant people who take everything personally after someone is trying to suggest that someone else may have discovered the theory of relativity, vengeful personalities with a nonchalant lack of vision and attachment to any cause. Poor managers. Low quality professionals. And that in a world that boasts shamefully that it is built on a foundation of unique professionalism.

At some point one of us said that “the world goes clearly through a managerial crisis” and some other one (perhaps me because I always like to challenge the established norm) said “because these assholes are chosen from ambitious people with certifications and no talent or call for leadership, let alone common sense for common situations that involve people.”

And what happened during this X-mas time can only prove this assumption. I definitely am not a talented manager, or have a special call for being a leader (I still feel uncomfortable in those big executive rooms, with people who have no clue about what their teams are doing but crack jokes at light speed and display both a joie de vivre and a confidence required only by a presidential candidate). But what I think I have is the common sense. And also the need to be somewhere else than in front of a team, becoming responsible for its wellbeing. When I say to my boss that I believe this is the first and last time for me in a managerial position, I’m not kidding, in spite of the doubt I see in his eyes (“yeah, sure, and I am Willy Wonka”). I really believe it. And because of this, I don’t even think about career advancement, making a difference or crap like that. I think about using the common sense to facilitate the success of my team while I temporarily lead them.

Nothing big about this. Why then everybody else has a bit of an issue with this approach. Why everything degenerated into a managerial crisis? 

Transfuzii cu Eminescu

Tu ești un transfug all limbii române,
ai fugit lăsând în urmă proverbele străbune,
te-ai lepădat de limba ta,
în care oamenii se nasc şi mor,
şi când au timp cioplesc poveşti c-un zburător,
de locurile care nu ar exista
daca nu s-ar chema
in româneşte,
de oameni ca tine, şi ca mine,
trăind acum
în loc de ieri, în loc de mâine
mulţi fără s-ajungă să își știe rostul,
mulţi lipsiţi de firul drept al unui drum,
câțiva cu viață de argint, curată,
câţiva pierzându-şi omenia,
ca pe o haină prea puțin purtată,
uitată într-un tren.
Da, atunci nu știai ce știi acum,
că-i totul un
același vechi si nou si veșnic refren.

Când ai plecat,
ai pus limba română in valiză
şi peste ea ai azvârlit
un tom de poezii de Eminescu
cu miros de vechi, decolorat,
ferfeniţit la colţuri, prăfuit.

După ani de somn adânc şi mut,
somnul plecatului, ferecat
cu-acelaşi lanţ de vis,
erodat,
măncat de rugina depărtării,
muşcând din carnea zilei
cu dinții coșmarului pervers, tăcut,
când te-ai trezit în partea de ocean,
care se-ntoarce într-o rână,
după ce soarele apune
pe Transfăgărășan,
aveai un ciot în loc de limba ta străbună
într-o lume în care oamenii se mai privesc,
din când în când
in oglinda tinereții, arcuită de timp,
încrețită de-al uitării vânt,
și găsesc
în loc de limba copilului cu miros de pâine,
proaspăt coaptă într-un cuptor de lut,
o gaura urâtă, umplută cu fraze străine,
întortocheate, deformate, cu trupul lung şi slut
cusute in locul organului pierdut,
cu mâna termurandă de chirurg,
grefe care n-or să țină
de-ar fi sudate cu foc de demiurg.

Unora dintre voi nu le vine sa creadă,
că limba-nțepenită în tăcere,
ca o șaradă
prea complicată,
fără răspuns si fără sens
strigă: mi-e poftă de zeama dulce,
cu gust de soare și de miere,
de sucul dens
scurs din pomul limbii materne,
dezrădăcinat de prea mulţi ani,
fără s-apuce sa-nflorească în cuvintele-i eterne
zburând ușor, în ritm cuminte,
râul, ramul, zimbrii,
luceafărul de pe bolta infinit-a limbii,
cine să și-l mai amintească?

Unii dintre voi, ca și mine,
care luptă să nu-și vadă
limba mamei căzută pradă
colților reci ai frazelor străine,
rostite cu sunet sec si voce dură,
s-o ţină încă senină si pură,
în spunere de sine,
se-agață de un fir de ață
încearcă să îşi țină pomul limbii-n viață,
să pună sânge proăspăt în străbunul escu,
făcând transfuzii
cu Eminescu

De la 2 la 4

Domnu’ Şuşerea era mic de statură, îndesat si avea un tic nervos: când vorbea cu tine, își ridica umărul drept, spasmodic, la interval de câteva secunde. Vară, iarnă, purta o pălărie cu borul îngust, dintr-o stofă groasă, de un verde maroniu, şi o umbrelă permanent închisă, care îl făcea să arate ca un vânător de o speţă aparte, înarmat cu umbrelă in loc de puşcă. Domnu’ Şuşerea era poet, membru in Uniunea Scriitorilor, deși nu unul prea activ, având publicată doar o carte de poezie într-o editură locală craioveană. De fapt nu cartea publicată îl calificase poet, ci faptul că toţi vecinii îl chemau „Poetu”. Într-o zi tata, care venea întotdeauna cu veştile mari in bucătărie, unde mama părea înțepenita intr-o poziție unică, aplecată peste chiuvetă, spălând perpetuu aceeași farfurie, ne spune:

“Mi-a zis Şuşerea azi că a primit un premiu important pentru o carte de poezii. Uite, mi-a dat si cartea, se numește <<Amintiri din bătrâneţe>>. Ce dracu de titlu e ăsta? Nu are nici un sens!” zice tata si apoi deschide cartea la prima pagina. „Ia uite, mi-a dat-o cu autograf!”, se laudă, după care citeşte mamei dedicația banală, şi conchide cu aer de cunoscător: „Am răsfoit un pic cartea, si poeziile lui nu au nici o noimă. Eu nu am înţeles nimic. Ia ascultaţi aici una, se numeşte Visare de Sine”, zice şi începe să recite fără dicţie din cartea deschisă.

Cu viața staţionată  în ecluză,

Un căpitan al gândului

Pe marea zbuciumată-a acţiunii

Cu ochiul in ochiul furtunii ,

Întunecat de umbra vântului

Să vie, neliniştit

De liniștea-i adâncă si de pasu-i moale,

Înnebunit de lipsa-i de ecou,

Mult ignorat, un pic iubit,

Un om obișnuit,

Speriat de trenul vieții

Zburând  pe firavele-i șine

Cu scrâșnet de roți ascuțit

Incapabil sa mă rup de mine,

Complet amorțit

In visare de sine

 

“Ce dracului înseamnă viaţa staţionată în ecluză? Cred că au greșit ăia de la tipar. Mie asta mi-a plăcut, sună bine, deşi nu prea înţeleg ce vrea să spună… Se numeşte Sfat Părintesc.”

Mergi cu ceilalți in cadență,

Călăreşte armăsarul locului comun,

Aşteaptă, fericirea vine in secvență,

Şi nu uita să fugi de controversă,

Să nu fii rău, să nu fii bun

 

„Zicea ca a luat un premiu de creație pentru cartea asta, i-l dau sâmbătă la Casa Sindicatelor în cadru festiv. S-a zbătut şi a reuşit să găsească recunoaştere, futu-l  în cur pe mă-sa!” Pentru tata admirația faţă de realizările altuia se materializa de obicei într-o înjurătura centrata pe idea de sex cu mama subiectului, care vroia sa transmită un mesaj combinat între “ia uite ce s-a descurcat ăsta, e dat dracului” si “unii sunt făcuţi să se descurce, iar alții, ca noi, stau si suflă in dudă.” Si din cauza ultimei conotații, fraza care urma, de îndată ce mă vedea in preajma lui era: “Bă, tu să nu fii prost, ca noi, învaţă si fa-te doctor!” “Da,” ziceam repede, ca să-i fac pe plac si sa scap de o discuție amplă privind avantajele profesiei de medic, pentru că nici prin cap nu îmi trecea să fiu doctor. Abia ieșisem din perioada când majoritatea băieţilor vor să se facă șoferi când cresc mari, începusem să citesc “Contele de Monte Cristo” si “Muschetarii Regelui” şi aş fi vrut să ajung mai degrabă un scriitor celebru, să se dea femeile in vânt după mine şi să am bani, adică nu bani, greşesc, nu m-am gândit niciodată la bani, ci mai degrabă la faimă (şi în mintea mea faima venea cu banii.) Adică să întru într-un restaurant şi să întoarcă toata lumea capul după mine: Ia uite, asta e scriitorul ăla faimos. Da, da,se zice că se așează întotdeauna la  aceeaşi masă! Masa aia din colţ, o ţin special pentru el. Iar câţiva mai cu tupeu să se apropie de mine şi să mă salute cu căldură: Să trăiţi, domnu’ scriitor! Scrieţi nişte romane minunate! Puteţi să îmi daţi şi mie un autograf, să îl duc acasă fetei mele, care este înnebunită după dumneavoastră! La vremea aia, nu puteam să îmi închipui femeile care să se dea în vânt după mine altfel decât de vârsta mea şi aproape toate copii ale celor câteva fete frumoase din clasă, de care eram îndrăgostit lulea şi sufeream în tăcere că mă ignorau.

De la prea mult privit la televizor, când mă gândeam la scriitori faimoşi, îmi imaginam numai indivizi cu pulovere largi, de lână, pe care îi intervieva Tudor Vornicu la emisiunea lui, „La sfârşit de săptămână”, în după-amiezile lungi de duminică, bărbați bine, cu ochelari şi barbă, care foloseau cuvinte normale, dar combinate in fraze sunau foarte academic. Ca şi întrebările lui Tudor Vornicu, numai ca ăsta avea tehnica lui: vorbea rar, ca şi cum gândea mult şi adânc înainte de a veni cu o idee, apăsa pe cuvinte când le rostea şi ţinea microfonul aproape de gură, într-un anume fel, ca pe un pahar de băutură fină din care se pregătea să soarbă un gât și apoi să îi analizeze pe îndelete gustul. Iar conversaţia plutea ușor, ca între doi prieteni care se întâlnesc la un pahar de vin ca să se mai întrebe unul pe altul de viaţă. Niciodată nu mă gândeam că şi Şuşerea era scriitor. Poate din cauză ca el era președintele asociatei de locatari bloc 156 apartamente, “Lumea Copiilor”, unde locuiam cu familia, la scara 8, apartamentul 7. Unde toata lumea ii zicea “Poetu”, jumătate în băşcălie, jumătate serios, aşa cum oamenii din partea aia a ţării făceau cu tot ce întâlneau în viaţă.

Adresa oficială a blocului avea, ca toate adresele, doar numele si numărul străzii. Clădirea avusese la parter, pe vremuri, un magazin mare de jucării şi haine pentru copii, cu o firmă de neoane uriașa cocoțata pe acoperișul in panta al blocului şi pe care se lăfăia in litere mari, colorate în roşu şi alb, numele “Lumea Copiilor.” Pe vremea aia, era singura firmă cu neoane din oraş, la televizor rulau numai filme şi show-uri americane, iar combinația unică de lumină si showbiz mă făcea să visez continuu la Los Angeles, la New York, la vastitatea Americii şi să îmi promit în barbă: când cresc mare si plec de-acasă, vreau să ajung in America. Dar ca să reușesc asta, trebuia să fiu mai întâi un scriitor celebru şi apoi să mă preia americanii şi să continui să fiu celebru şi la ei. În ciuda numelui sonor si luminos (la propriu!), blocul nostru nu era deloc o lume a copiilor. Asociația de locatari sub conducerea lui Poetu, secondat de șoferul Ștefan şi de colonelul de miliție Iuga, pensionat de câțiva ani buni dar tot “colonel până la moarte” (cum zicea tata), impusese un set de legi draconice şi regulamente de ordine pe măsură. In primul rând copii nu aveau voie să intre in casele scărilor. Blocul nostru era o clădire veche, cu aspect de citadelă stalinistă. Apartamentele erau minuscule si aveau două camere decomandate care, la o considerație mai adâncă erau de fapt o cameră mai lungă sugușată la mijloc. Una dintre încăperi, căreia îi ziceam „camera de la baie” pentru că era lângă baie, era aşa de mica încât dacă puneai în ea o bibliotecă minusculă şi un  pat, abia aveai loc să te strecori până la geam, ca să îl deschizi. Iar daca mai puneai și o masă (fără scaune, bineînţeles), trebuia să te urci in pat şi să păşeşti prin el ca să ajungi la fereastră. Bucătăria era un pic mai mare decât doua cabine de telefoane publice puse una după alta, iar baia era cât o bucătărie și jumătate, sau echivalentul a trei cabine de telefoane publice. Aceeași scenă părea sa se repete zilnic cu precizie de ceasornic in bucătărie: mama înghesuită într-un colţ, spălând vasele şi risipind îngrozitor de multă apă în proces (da’ mai dă-i dracului,doamne iartă-mă, mamă, că toata lumea consumă apa, si tot atâta plătim la întreţinere!), tata stand înghesuit intre ușă și masă pe singurul scaun vacant din bucătărie (pe celălalt tronând constant un sac de cartofi înfloriți de la căldura permanentă iradiata de la aragaz), iar intr-un colţ aragazul, cu tabla vopsită in alb şi flăcările celor două ochiuri arzând permanent (mama repetând argumentul apei când venea vorba de consumul gazului.)

Pentru copii, partea fascinantă a zilei erau explorările aventuroase din casele scărilor. Blocul avea patru etaje şi opt intrări. Casele scărilor erau largi, şi aveau un spațiu mare dedesubtul primului set de trepte în care intrau bețivii noaptea ca să urineze, căinii vagabonzi ca să se aciuiască de vreme rea şi copiii să se joace de-a vaţi ascunselea, său “pituluşul” cum ii spuneam in partea aia a ţării. Poate din cauza mirosului greu de urina sau a fricii să nu se adune și mai multă mizerie intr-un loc pe care femeia de serviciu refuza scandalizată sa îl curețe, invocând motive care păreau imposibil de contestat  („Eu nu sunt plătită sa curăţ c… vostru de sub scări, mă duc la partid să mă plâng”), comitetul asociației de locatari luase decizia să interzică accesul copiilor in casele scărilor şi erau deciși să o impună cu orice preț. Cine era prins rătăcind pe sub vreo scară, era luat strașnic de urechi şi dus acasă la părinţi. Părinţii nu se supărau niciodată văzându-și copii cu urechile roşii, disciplinați amarnic de Poetu sau de şoferu’ Ștefan, ba le mai trăgeau şi ei o palma grea peste obrajii muiați de lacrimi. Ce-ai căutat acolo, mă copilule? Nu ti-am spus să nu intri in casa scărilor? Mulțumim domnu’ Şuşerea! Pe vremea aia nu prea mă omoram să înțeleg de ce scara noastră cu numărul 8 era cea mai mizerabilă din toate si presupuneam că fiind ultima din coada numărătorii explica totul. Scara 4 unde locuia Poetu arăta cel mai bine. Şi scara 5 era permanent curată şi cu flori sădite frumos, regulat, în rondul din faţă: acolo locuia domnu’ Moraru, care fusese plutonier la securitate, dar îl forțaseră să se pensioneze după ce fiu-său, Gelu, chitarist intr-o formaţie de muzică locală (o bandă, cum îi zicea mama), se încurcase cu o suedeză şi “fugise” in Suedia, cu acte în regulă. Domnu’ Moraru si colonelul Iuga se detestau reciproc, fiecare convins că instituţia pentru care lucrase era mai brează ca a celuilalt.

“Ai văzut ce flori frumoase au pus la scara 5? E securistu’ ala de Moraru acolo, are încă putere, futu-l in cur pe mă-sa!“, decidea tata.

“Nu e Moraru, e Morărița, omule, m-am întâlnit cu ea când cumpăra flori din piața! Le-au plantat din banii lor,” zicea mama împăciuitoare, iar tata nu mai continua, pentru ca evidenţa era împotriva lui si nu îi plăcea să piardă,mai ales la mama.

Erau de fapt trei blocuri la “Lumea Copiilor” care erau aranjate in forma unui “U”, în jurul unei curți interioare mari, de-a lungul căreia șerpuia o stradela îngustă pe care nu avea voie nimeni să parcheze maşina, conform hotărârii comitetului asociatei de locatari. Legea era atât de drastică încât dacă aveai vreun oaspete la masă care uita să mai plece și stătea cinci, șase ore in vizită, șansele erau foarte mari să îşi găsească cauciucurile maşinii înțepate. Toata lumea era sigură ca șoferul Ștefan era călăul automobilelor parcate neregulamentar, ca şi cum simplul fapt ca trăiau și el si familia din condusul unui camion de marfă îl făcea pe el singurul capabil să bage lama cuțitului in cauciucurile altora. În mijlocul curții se întindea, într-o structură de stea, un rond mare, circular, împărţit ca în nişte felii de pizza despărțite de alei interioare. În fiecare primăvara locatarii blocului ieșeau la îngrijitul rondurilor, la „muncă patriotică” (deși nu-mi părea nimic patriotic în îngrijitul unei curți interioare), sub conducerea asociației de locatari şi a președintelui ei, Poetu. Oamenii deveneau atât de angajați în activitatea asta încât aş fi putut să pariez că rondul ăla mare, circular, era partea cea mai curată si îngrijita din tot orașul. Din martie până în toamnă târziu, locul era constant patrulat şi inspectat de Poetu, care trebuia să fie sigur ca regulile erau respectate si nici o infracțiune nu rămânea nepedepsită. În primul rând nici o persoana străina de bloc nu avea voie să folosească băncile de lemn, terminate cu bare metalice circulare la fiecare cap, care erau distribuite la intervale egale pe aleile despărțitoare. Când vreun trecător  îndrăznea să se așeze pe vreo bancă ca sa îşi mai tragă sufletul după atâta mers prin oraș, Poetu se așeza imediat in fata lui, agitându-si umbrela şi punându-i in vedere in cuvinte simple, dar hotărâte, că venise timpul pentru el ca să plece. Într-o după amiază când venisem de la școală mai devreme si eram acasă, am auzit gălăgie afară, un schimb de replici scurte si dure, cu glasuri răstite de bărbaţi, apre,  gâjâite, mânioase. Curios şi eu şi mama, am deschis fereastra sa aflăm de unde venea zarva. Afara era Şuşerea cu un individ tânăr, cam la vreo douăzeci si cinci de ani, îmbrăcat in blugi şi geacă, care, depărtându-se la pas liniştit, se mai întorcea o dată înspre poet, strigându-i:

“Da mai dă-te dracului de boșorog senil, ce, e banca lu’ mă-ta?”

“Ptiu, nu ți-ar fi ruşine, boule! Măgar nenorocit, chem miliția, barbarule!” se repezise Şuşerea la el, amenințându-l cu umbrela, dar îşi schimbase părerea în ultima clipă, se oprise brusc, la numai câţiva paşi de infractor. Tânărul nu păruse deloc speriat de fandarea lui bizară, de spadasin cu umbrelă.

„Ia uite la el,bă. Ce, bă, vrei sa mă ataci? Îți fac umbrela aia guler, bă nea piftie! Hai sictir la cimitir!” şi zicând așa făcuse un pas iute spre Şuşerea, ca si cum se pregătise sa îl atace. La care Şuşerea se dăduse repede înapoi, așa de repede incit pălăria îi sărise de pe cap, deși umbrela o ținuse ferm in mână. Numai gura nu si-o putuse ţine:

„Marş de-aici, javră ordinară! Golanule! Pun miliția pe urmele tale, bă! Îl chem pe colonelul Iuga!

„Te bag in p… mă-tii cu colonelul tău cu tot!” auzisem glasul tânărului topindu-se după colţ.

 

*

 

Rondul ala mare din mijloc era ca un sanctuar venerat si strașnic păzit. Șansa la nemurire a adulților de la „Lumea Copiilor”. Nimeni nu avea voie să calce în interiorul lui, iar dacă vreun copil greșea si păşea pe iarbă, peste bordura strâmbă, dată cu var, era instantaneu localizat și apoi fugărit de Poetu, care îşi agita umbrela ca o suliță pe câmpul de bătălie. Între ora 2 şi 4 in fiecare zi, toți copii trebuiau să se retragă in case, liniștea era forţată de umbra ameninţătoare a poliţiei secrete a blocului, și numai adulții care locuiau in curte aveau voie să stea pe bănci, cu condiția sa nu vorbească tare. Cu câteva minute înainte de ora 2 vedeai mamele deschizând ferestrele largi ale apartamentelor şi strigând cu disperarea fricii de represiune: “Ninu, vino draga in casă! Ninuuu!”

“Mai stauuu, maaami!” încerca Ninu sa tragă de timp, văicărindu-se.

“Dacă nu vii imediat in casă, cobor la tine şi te iau de păr!”, amenința mama cu glas ascuțit, după care Ninu o lua agale spre casă, îmbufnat și cu pas nesigur,prins în ghearele unei revolte înăbuşite.

De multe ori, mamele ieșeau in papuci şi capoate ușoare, așa cum le prinsese momentul, ca să ii aducă pe recalcitranți in casă. Toata lumea știa ca Poetu stă la pândă cu ceasul în mână, şi nimeni nu vroia sa se pună rău cu el.

Ca să fie clar pentru toată lumea (şi nimic nu e mai clar decât când e scris pe hârtie, pentru ca atunci sună oficial), comitetul asociației comandase la o tipografie si pusese la fiecare casă a scărilor un set de plăcuţe de tablă, pe care scria cu litere de-o șchioapă:

A se păstra liniștea în curte.

Zilnic de la 2 la 4.

Comitetul Asociației de Locatari,

Bloc de Locuințe „Lumea Copiilor”

 

De cum văzusem plăcuţele agăţate pe casele scărilor, mi se păruse că ceva era în neregulă cu formularea: pentru mine „de la - până la” ţinea mai mult de puncte geografice, ca atunci când ziceai “am luat autobuzul de la gară pana la Craioviţa”, dar când te refereai la timp suna mai corect „zilnic intre orele 2 si 4.” Dar pentru ca domnu’ Şuşerea era scriitor, şi poet pe deasupra, nu avusesem curajul sa mă îndoiesc, cel puţin cu glas tare, și să inițiez o discuție. La reţinerea mea contribuise si faptul că dintre vecini nu prea aveam cu cine sa discut nelămurirea mea.

In ciuda regulamentului, acum scris pe toate gardurile, Poetu şi comitetul asociației nu păreau să fie tot atât de vigilenți la ce se întâmpla pe băncile aliniate de-a lungul zidurilor blocului, dar acolo era datoria locatarilor de la etajul unu sa stea la pândă. Copiii care încercau să se refugieze pe băncile sprijinite de ziduri între orele 2 şi 4 erau luați la goană de de-alde domnu’ Stanca , despre care știam ca era violonist la filarmonică (asta fiind si motivul pentru care toata suflarea blocului îl chema „Violonistu”), avea o nevasta urâtă şi se lăuda la toți că doctorul îi recomandase să bea in fiecare zi un pahar de țuică, la ora 10 dimineața, ca sa ii scadă colesterolul. Violonistu, care mergea la lucru numai seara si numai de două ori pe săptămână, când erau concertele, era mai tot timpul acasă, şi deschidea fereastra de îndată ce auzea glasuri de copii pe banca de la scara lui. Atunci striga cu glas gros, înăsprit de țuica terapeutică:

“Bă, ia plecați de-aici la voi acasă, mama voastră! Voi nu vedeți ca e trecut de două?” După ce auzeau ameninţarea violonistului, copiii o rupeau la fugă, scandându-i numele, „Violonistu! Violonistu!’” si apoi râzând cu ras spart, de ghiduşi. Când presiunea verbală nu funcționa, erau alte metode de impus legea. La etajul unu al scării noastre stătea o familie de țigani, Olaru. Femeia era slabă ca un uluc de gard, cu o faţă colțoasă şi ochi haini si galbeni, de vultur: își pierduse bărbatul cu câţiva ani buni in urma, făcuse ciroză de la prea multa băutură, şi rămăsese cu fiu-său, Fănuţă, care era un golan notoriu şi se lua în piept cu autorităţile de câte ori avea ocazia. Una dintre faptele lui notorii fusese să se refugieze pe cupola liceului când un profesor îl luase mai tare când îl prinsese copiind la teza de matematică şi-i pusese nota doi in catalog. Directorul însuși a trebuit să se urce pe cupolă, prin podul clădirii şi să vorbească cu el, să îl convingă să se dea jos, promițându-i ca nu îl pedepsește dacă acceptă. În procesul negocierii terminate cu succes, directorul îşi luxase piciorul. Odată ce îl văzuse jos, îi dăduse două palme zdravene însoţite de o lună de suspendare şi l-ar fi dat şi afară din școală, daca ar fi putut, mai ales având in vedere că umblase o săptămână întreagă cu piciorul bolnav acoperit numai de un ciorap, nemaiîncăpându-i  în pantof, umflat ca un butuc din cauza ţiganului ăluia nenorocit. Olăriţa, cum îi zicea mama (mama avea talentul de a feminiza instantaneu orice nume de familie care ii cădea in mâini: Popeasca, Dumitreasca, Morărița, cu rezultatul imediat că unele din nume ajungeau să sune atroce:  Busuloaia, Şuşeroaia), nu suporta doua lucruri: oamenii tineri şi oamenii care se iubesc. Iar când combinația firească între cele două ajungea sa se întâmple chiar pe banca de sub fereastra ei, își pierdea total cumpătul si acționa ca un angajat al poliţiei moravurilor. Ca atunci când a vărsat o căldare de apă rece peste doi tineri care se giugiuleau şi ei pe banca scării 8, tăcuţi dar plini de pasiune, si asta după ora patru. După a ce a strigat mânioasă la ei să se care, și i-a amenințat ca dacă nu o fac or sa regrete, nu a mai considerat altă soluție decât să deșerte peste ei o căldare plina ochi cu apă si să ii ude leoarcă. Ăia au plecat înjurând, cu pasiunea răcita un pic, dar nu stinsă.

 

*

 

Eram in primele clase de liceu când am început să joc șah, zilnic. În parcul din faţa Teatrului Naţional care era adiacent blocului nostru, se adunau pensionarii de prin toată zona centrală a orașului, ca sa discute politică, fotbal, si să joace șah şi table de dimineața până seara târziu. Unul dintre cei mai acerbi șahiști era domnu’ Vasilescu, un colonel de armată proaspăt pensionat. Domnu’ colonel  arbora constant un râs larg, care descoperea un dinte de aur sclipind in lumină cu licărul unui giuvaer aruncat în fundul unui puţ întunecat, adânc. Domnu’ Vasilescu era considerat campionul imbatabil al “parcului de la teatru” aplicând o tactică pe care o învăţase in anii de armată: în timp ce juca, vorbea constant, ca să distragă atenția competitorului cu o ciorovăială care nu avea alt rost decât sa enerveze: “Ce domn’le, crezi matale că iese ceva din mutarea aia? E bine că ai încredere în dumneata!” său “Hait, zău că m-ai speriat, dragule! Eşti agresiv, dom’ şef, eşti agresiv! Îmi place de dumneata.” Competitorii îşi pierdeau repede răbdarea cu atâta vorbărie fără sens şi ar fi reacționat urât, dacă nu i-ar fi descumpănit râsul larg şi dintele de aur. Iar domnu’ colonel îşi vedea de planul lui, îi prindea cu regele descoperit şi deodată îl auzeai anunțând, cu glas deopotrivă triumfător si obraznic: “Șah si mat, domnu’ şef!” Nu am câștigat niciodată la colonelul Vasilescu, deși am tot încercat. Ajunsesem să aud de câteva ori pe zi „șah si mat, domnu’ sef!” si asta mă agasa la maximum. Câștigam în schimb la colegii de clasă, pe care îi aduceam în parc uneori, după şcoală. Într-o zi era prea aglomerat în parcul teatrului şi mi-a venit idea sa îl duc pe Marius, colegul meu de banca, în curtea blocului, să jucăm acolo o partidă de șah. Băncile din rondul circular erau libere la ora 1 când ne-am întors de la scoală, era o zi frumoasă de primăvara şi in jur totul era plăcut: iarba, florile, cerul. Când s-a făcut ora două şi s-a dat stingerea oficială de după amiază, partida era încă în toi si nu m-am uitat la ceas. Nici nu am crezut ca era important: stăteam tăcuţi pe banca noastră, aplecați deasupra tablei de șah, gândind la următoarea mutare. Nu mi-am data seama când Poetu s-a înființat in fata noastră, cu mers ușor de felină, şi a început să vorbească, mişcând umbrela ameninţător în timp ce ne certa.

“Te prefaci că n-auzi? Vorbesc cu tine, elevule!”

“Oh, buna ziua, domnu’ Poe… adică Şuşerea… Nu v-am văzut,” m-am scuzat repede.

“Bă, voi nu știți care e regula? De la ora 2 la 4 tot tineretul părăseşte parcul. E perioada zilnică de liniște. Hai, strânge piesele şi duceți-va acasă!”

“Domnu’ Şuşerea, suntem aproape de final cu partida. Nu facem gălăgie, suntem numai eu cu colegul meu,vă rugăm să ne lăsaţi să terminăm!”

“Ba, tu n-auzi ce am zis? Strânge imediat piesele şi plecați. Unde-i lege nu-i tocmeală,” iar când a terminat de zis asta şi-a adus umbrela in faţă, cu vârful in direcția tablei de șah. Atunci m-am înfuriat, şi în furie am schimbat persoana de adresare:

“Domn’le, nu înțelegi ca ăsta e șah şi e liniștit? E sportul minţii! Nu facem zgomot! Ce e așa de greu de înţeles?”

In momentul ala, cu o mișcare rapidă, neaşteptată, Poetu a măturat cu umbrela toate piesele de șah, împrăştiindu-le pe caldarâm. Strigând: ”Golanule! Te tocmești cu mine? Mă iei la mişto că nu ştiu ce e şahul? Marş acasă!”

Mi-am pierdut cumpătul. Aş fi fost in stare sa îl lovesc in momentul ăla, dar m-am abținut in ultima clipă. Doar i-am strigat, cu glas dogit de furie si emoție: “Ești un vandal, Poetu!”

Remarca mea lătrată a părut că îl scoate complet din minți: “Vandal! Pe cine faci tu vandal, mă nenorocitule? Aşa te învaţă pe tine la școală, sa insulți oamenii mai în vârsta decât tine? Mâine îl sun pe director, golanule! Îţi văd şi matricola pe mână: 901. Da,da! Mare noroc sa nu te dea afară, bă!”

Nu mai îmi păsa de ce făceam. Mă sculasem de pe bancă, și eram la câţiva pași de el când m-am întors si i-am zis: „Știi ceva, măi domnu’ poet? Nici măcar nu e corect ce scrie pe tabla aia cu liniștea in curte. Nu e corect să spui „de la 2 la 4.” Corect e „intre 2 si 4.” Şi mai corect este „între orele 2 si 4”, dacă vrei să ştii matale. Voi scriitorii şi mai ales poeţii ar trebui sa știți cel mai bine regulile limbii romane, dom’ Poetu!” Şi apoi am luat-o la fugă, consolat cu ideea că nu voi mai recupera piesele de șah.

Mama a fost prima căreia i-am povestit ce s-a întâmplat si a început sa se văicărească: “Aoleo, maamă! Putea să cheme politia! O sa te pârască la școală acum, cine știe ce o sa pățești? Mai lasă-l şi tu încolo de șah, că nu e bun.“

Tata s-a supărat, dar nu foarte tare: “Dar şi ție ce ti-o fi venit sa îl faci vandal? Nu știi că e cam sărit de pe fix, futu-l in cur pe mă-sa? I-am despărțit pe el si pe Ştefan săptămâna trecută, la ultima ședință de asociație, când a vrut sa îl sugrume șoferul… L-a făcut “analfabet” pe șofer, acolo, de față cu toți. Are gura proastă, dar aşa nu cred că e prost, dacă citești ce scrie” a conchis tata. După care a deschis cartea pe care i-o dăduse Şuşerea la o pagină căreia îi pusese semn. „Ia asculta ce zice ăsta in altă poezie. Se numește Durere Cosmică. Eu nu înţeleg nimic, poate înțelegi tu, ia ascultă…”

 

Când ești bolnavă,

Când nu ţi-e bine

Tragi întreg universul peste tine

Ca pe o plapumă,

Inima ți-e înghiţită de gaura neagră

A suferinței, a durerii,

Iar eu

Udat la piele de constelațiile amintirilor

Mă simt abandonat şi singur

Şi mi-e frig

Si mă întreb unde e dragostea ta?

Poate o stea in renaştere

Pâlpâind în ritmul  secundelor cosmice

În gaura neagră a suferinţei, a durerii,

Când ești bolnavă,

Când nu ţi-e bine

 

„O fi pomenind de nevastă-sa aici,” sare mama, „n-am mai văzut-o de cam multă vreme pe Şuseroaia… O fi bolnavă, săraca.”

„N-a zis nimic de nevastă-sa când am vorbit cu el ultima oară,” clarifică tata, dar mama continuă un subiect in care pare a avea o grămadă de cunoștințe:

„Cum s-o înțelege femeia aia cu nebunul ăsta de Şuşerea? Ea pare normala… O femeie cumsecade. Chiar ii plac copiii, dar n-a avut parte de nepoți până acum. Fiu-său e un pierde vară prin București, holtei necăpătuit. Trăiește cu femeile şi le lasă. Nu pare a avea nici un gând de însurătoare” conchide mama, clătind farfuria cu apă rece și punând-o peste celelalte, în chiuvetă.

Iar eu mă omor cu o bucată de lemn, o cioplesc cu cuțitul ca să înlocuiesc un nebun din jocul meu de șah. Am recuperat toate piesele după ce mi le-a aruncat Poetu pe jos, mai puțin o piesă: un nebun de negru.

 

Alpii lui Gheorghe

”Domnu´ Anton, știți care e visu´ meu după ce primesc pensia, în toamnă?” Gheorghe se oprește brusc și își baga în mine fata nebărbierita, acoperita cu par gros, țepos, ca o curte neîngrijita, napadita de buruieni. Ochii ii joaca în cap, strălucitori si nestatornici, iar respirația ii e acră,  o combinație  de alcool și tutun care mă face să întorc capul într-o parte, din reflex. Așteaptă câteva secunde bune, ca un orator care folosește cu dexteritate masura timpului ca să întărească puterea cuvintelor, și apoi rostește sacadat: „Vreau să mă duc văd Alpii, domnu’ Anton! Cu pensia pe care o primesc din toamna, mă duc la văd Alpii, să văd pe unde a trecut Hannibal cu elefanții ca să cucerească Roma! Cea mai mare realizare a istoriei ce a făcut el. Știți ce armată a avut când a trecut Alpii? 38000 de infanteriști și 8000 cavaleriști, domnu’ Anton! Asa de mare a fost armata lui! A ajuns la destinatie cu 37 de elefanti, care au rezistat la temperaturile reci și la dunele de zapada de aproape un metru! Elefanți mergând prin zăpada, ati mai pomenit asa ceva, domnu’ Anton? Doua sute cincizeci de kilometri a acoperit armata lui in 16 zile. Doua sute cincizeci de kilometri de urcat si coborât cu arme, cu care, cu ghiulele, vă dați seama, cu tot harnașamentul de război. Mare geniu a avut Hannibal! Mare om de stat. A ocupat Italia pentru 15 ani încheiați, și ar mai fi stat daca romanii nu l-ar fi atacat la el acasă, în Cartagina. Mari strategi si romanii, domn’le! Iar eu... Eu vreau să merg pe urmele lui Hannibal, să văd pe unde a trecut el Alpii!” Sunt aproape gata să mă arunc într-o dezbatere de pahar și să ii spun ca Hannibal a trecut de fapt Pirineii, dar am un moment de dubiu (poate e același lanț muntos?) și tac. Dar nu tac din cauza Pirineilor. Tac pentru ca realizez absurditatea situației: pensia lui Gheorghe va fi de in jur de 400 de lei pe luna, care înseamnă probabil vreo suta de dolari. Cine poate să călătorească în Alpi cu o suta de dolari venit pe luna? Dar nu zic nimic, doar dau aprobator din cap și realizez instantaneu ca gestul meu e condescendent și mi-e rușine. Gheorghe nu se mai uita la mine, e preocupat să mai ia un gât de țuica și, politicos, ridică paharul ca să toasteze: „În cinstea domnului Anton și a doamnei Dana, canadienii noștri, și a domnului Toader și a doamnei Săftica! Să va dea Dumnezeu sănătate și bucurie! Ați avut noroc de copii buni, domnu’ Toader!”

*

Satul Călieni din județul Vrancea are un nume frumos, care suna ca clinchetul unui cercel de fata cu parul lung. Dar îl urâțește sărăcia, așa cum lipsurile îl urâțesc pe om. Așezat pe malul Siretului, într-un cot al râului care se lățește ca să ia curba și apoi curge la vale în linie dreapta, pare a fi un exemplu de ce e in stare omul care se bizuie numai pe brațele lui și pe uneltele simple pe care le poate face din rindea și nicovala. Daca nu ti-ar atrage atenția acoperișurile caselor pline de antene de televiziune și satelit, ai fi tentat să crezi ca oamenii de aici nu au văzut niciuna dintre sculele automate de care sunt pline magazinele de hardware din lumea civilizata. Calienestenii par a fi în perioada timpurie a căruței cu coviltir, cu pânza roasa de timp, străpunsa de insistenta lui. O impresie contrazisa de cochiliile stralucitoare, viu colorate ale unui BMW sau Peugeot care stau cuminți în fata vreunei case: proprietarii lor lucrează în Italia sau Spania și s-au întors să îsi vadă părinții. Daca evoluția economică este zidul pe care il construim intre noi și lumea haotică a elementelor, Călienii sunt un loc în afara zidului. Casele satului sunt ca niște soldați îngropați de vii de ghiuleaua timpului, ieșind de sub țarina care le-a băgat in guri călușurile tăcerii și le-a transformat uniformele intr- un pumn de zdrențe. Culoarea predominantă în sat e cenușiul, cu versiuni de tonalitate. Bătătura e de culoarea lutului galben murdar, pământul e aproape plumburiu, sărac in cernoziom, hainele oamenilor sunt închise la culoare, ponosite și de mult expirate. Rugina a mâncat tablele acoperișurilor și a înnegrit gardurile de sârma care despart curtea din fața casei de ograda  găinilor. Ulița e ca un șarpe cu pielea crăpată și cheală, fără fir de iarbă sau pălămidă, cu praf gros în care calci ca în zăpada afânata.

Multe case stau într-o râna, cu zidurile oblice, parând gata să cada. Te-ai aștepta să fii intr-un sat părăsit în graba de oamenii care au fost martorii vreunei grozavii, dar papucii colorați, de plastic, care stau ordonați cu grija în tindă, în toate culorile si mărimile, te duc cu gândul la viața normala de familie care se desfășoară în spatele zidurilor de chirpici. Liniștea satului e adânca si imperturbabilă: nu o tulbură nici măcar hămăiturile repezite și rele ale câinilor care sunt folosiți ca detectori de plimbăreți pe ulița. Până si cei mai leneși dintre ei mă simt când sunt la 50 – 60 de metri de curtea in care sunt priponiți si latră amarnic, de parca as legăna vreun trident diabolic pe sub poala hainei. În satul Călienilor, câîinii sunt instrumente inutile de păzit sărăcia.

*

Coaja groasa, crăpata de timp a satului e puroiata din loc în loc cu case deșelate sau pur și simplu căzute ca după beție. Pereții de lut s-au prăbușit si stau îngrămădiți în mormane diforme, lugubre, zidurile ramase si-au deschis gurile larg si prin găurile știrbe se văd urme ale vieții de odinioară - un petic de zid văruit în culori încă vii, decorat cu motive florale, un godin deșelat, un scaun rupt. Greu de crezut ca un câine ar putea fi convins să stea în jumătățile astea de camere la vreme rea.

Și totuși… Într-una din casele astea sta Gheorghe, ultimul si poate unicul gentleman din sat. Singurul vagabond cu stil pe care îl cunosc, un campion al zilei de mâine în locul zilei de azi. Un artist neterminat, un ratat reușit, facându-și existența posibilă prin imposibilul visului.

Gheorghe a fost un bărbat chipeș la viața lui. De fel din Călieni, unde s-a născut si a copilărit, a plecat ca mai toți tinerii din sat să își facă un rost în altă parte. A învățat carte, a terminat Institutul Pedagogic din Iași si a fost repartizat ca profesor suplinitor de geografie si istorie intr-un sat din județul Bacăului. Acolo a descoperit-o pe nevasta-sa, cu care a avut un băiat, si acolo a descoperit si băutura. Nevestii-sii nu i-a plăcut ultima lui descoperire si a găsit înțelegere la alt bărbat, cu care a făcut o casa mai bună decât cu Gheorghe și și-a pus la adăpost copilul. Gheorghe s-a întors în sat, să stea cu chirie (casa părinteasca fusese vânduta de frați după ce parintii s-au prăpădit), și să suplinească la școala primara, unde copiii s-au tot împuținat, deodată cu speranțele intr-o viața mai buna ale calienestenilor.

Când vremurile s-au schimbat si comunismul s-a transformat peste noapte intr-o referința seacă în manualele de istorie, Gheorghe s-a pomenit fără slujba si fără rost în satul  lui. Fara să realizeze, viața lui a devenit un subiect al caritatii publice, susținut de banii putini împrumutați de la sătenii săraci si ei, dar nu lipiți pamantului, ca el. Si nici dați în darul beției după care ziua de mâine nu exista, iar ziua de azi o bem. Rămas fara nici un mijloc de subzistenta, s-a mutat cu sora-să, o femeie simpla de minte, parasita de bărbat pe când era încă tânără, care nu mult timp după ce l-a luat pe Gheorghe în gazdă, a căzut la pat, paralizată pe jumătate. Dar si asa, cu jumătatea ei de trup buna si din pensia ei prăpădita, l-a ținut pe Gheorghe îngrijit, îmbrăcat curat, bine hrănit,cu un ban de cheltuială în buzunar, și l-a suportat în toate nopțile când a venit acasă beat mort, trântind ușa de la intrare si lovind cu bocancul scaunele din bucătărie, cu mințile înecate in alcool, nemaiștiind ce e cu el, comportându-se ca un câine rău, scăpat din laț. Dar atunci când a luat-o de păr și a izbit-o cu capul de godin, într-o noapte când ea i-a cerut socoteală pentru farfuriile făcute țăndări în dulap, sora-sa a simțit ca i-a ajuns cuțitul la os. I-a aratat lui Gheorghe ușa si i-a zis du-te invârtindu-te, nu mă mai interesează ce faci cu viaţa ta! Dacă vrei să mori beat la marginea şanţului, n-ai decăt!

Adevărul este ca Gheorghe nu a avut niciodată vreun plan clar definit cu viața lui. Oamenii din sat, auzind povestea cu soră-sa și cu mila fata de oloagă, au refuzat să ii mai dea bani. Rămas fara o para chioară în buzunar si cu buza arzându-i de dorul rachiului, Gheorghe și-a adus aminte ca are un fiu la Bacău, căsătorit și cu copii. Băiatul pe care nu il mai văzuse de ani de zile, de la nunta la care scorpia de nevasta-sa vrusese să o țină ascunsa de el, si la care noră-sa, suflet milos, îl invitase fără știrea soacră-sii. Fiu-său nu i-a răspuns. Gheorghe a așteptat câteva luni bune sa primească răspuns de la băiat, apoi într-o zi a dat a lehamite din mâna: adresa trebuie să fie greșită. Unii de la o organizație de caritate s-au oprit in sat si i-ai dat un pachet cu haine, țigări si conserve. Hainele bune toate, deși de mana a doua, luate de prin Germania, de la carități: o pereche de pantaloni de lâna groasa, pantofi  moderni,cu vârful ascuțit si o geaca portocalie de piele, cu o forma sic, croita ca pentru trupul unui om tânăr. Când a venit toamna si frunzele copacilor au căzut, scoțând la iveală sărăcia gospodăriilor din Călieni, Gheorghe s-a mutat într-o casă dărâmata, părăsită, din care rămăsese în picioare, ca prin minune, o singură cameră, tronând în mijlocul movilei de chirpici ca un organ sănătos intr-un trup bolnav,trăgând să moară. Camera aia a mobilat-o cu lucruri luate de milă, de la oamenii din sat: un pat cu o masă si un scaun, un godin de fier cu trei picioare bune, si o policioară cu cărți. Pe care a îngrămădit cărți de călătorie si de istorie, împrumutate din biblioteca lui socru-meu, niciodată returnate. Cărți pe care trebuie să le citească ziua, pentru că seara e mai greu: în lipsa luminii electrice, probabil ca folosește lampa cu opaiț. Si uleiul lămpii e scump, mai ales când nu ai un chior in buzunar.

*

Soarele tanar de aprilie dădea lumii o prospețime de piele curata, fina, ca după baie. Lumina lui alba punea un lustru nou pe lucrurile vechi, le umplea încrețiturile cu aburul auriu al razelor vii de primăvara.. Eram adunați toți, familia întregita cum îmi plăcea să le spun, la masa lungă, scâlciată, cu vopseaua jupuita, din fața casei. Probabil aceeași masă la care stătuseră meseni, la nunta noastră, cu douăzeci  si cinci de ani în urma. Masa de lemn durabil ca piatra, părând nemuritor, care scăpase din gheara timpului doar cu câteva zgârieturi adânci. Sticla de țuică era pe jumătate goala, iar socru-meu continua să repete cu glasul muiat de băutura o întrebare la care nu mai aștepta răspuns: „Mai băieți măi, care mai e viața voastră prin Canada? Canada, domn’le!”  Nevastă-mea aduna oasele ramase prin farfurii, încurcându-se de câine, care ne lăsase papucii în pace (joaca lui preferată fiind să ne mursece în dinți papucii de cauciuc) si dădea înnebunit din coadă, cu premoniția festinului.

Mama a fost prima care a reacționat la glasul dogit al lui Gheorghe, venind dinspre poartă: „Doamna Săftica!” Cumnatu-meu si cu fiu-său au încercat să o oprească, “Ce mai vrea si bețivul asta? Nu vede ca suntem la masa? Nu îl lăsați în curte, mamă!”, dar ea pornise deja cu mers hotărât înspre poartă. Tata se ridicase si el în întâmpinare. Iar cumnatu-meu nu rămăsese decât cu o concluzie pe care nu putea să o țină numai pentru el: “Uitați-va la dumneavoastră, oameni serioși sunteți?”

Gheorghe venise să ceara zece lei cu împrumut, să își ia pâine. „Să ii bea,” adăugase cumnatu-meu mai târziu, intr-o lămurire inutilă. “Domnu’ Anton si doamna Dana, îmi pare așa de bine să vă întâlnesc! Domnu’ Toader mi-a povestit de dumnevoastra și de Canada!  Veniți de tare departe la noi, cum e viața în Canada?” Gheorghe avea aerul unui dandy sătesc, imbracat cu geaca lui de piele portocalie si purtând pantofi negri, cu vârf ascuțit. Haine de om cu stare, venind bine pe trupul unui vagabond.

Gheorghe se exprimă îngrijit, cere cârti noi să citească. „Domnu’ Toader,” i se adresează deferent lui socru-meu, „dați-mi si mie o carte despre deșertul  Gobi, daca aveți…” Si apoi adresându-mi-se direct: „Domnu’ Anton, mie mi-ar place foarte mult să văd lacul Ontario! Da! Lacul Ontario e al patrusprezecelea lac ca mărime în lume si primul ca adâncime medie intre cele cinci lacuri mari din Canada si SUA.” Se oprește si se uita la mine, să cântărească efectul informației livrate, apoi continua. „Adâncimea maxima e de 250 de metri, domnule!” Socru-meu pare uimit, si zice:”I-auzi domnule! Mai Gheorghe, hai să iți mai dau o țuica, vrei?” Si când rostește „vrei” își ițește glasul de parca ar apasa pe accelerator.”Da cum, domnu’ Toader,” confirma Gheorghe si insfaca paharul de rachiu din care trage repede un gat, după care continua: „Dar mie, daca ajung în Canada, mi-ar place să văd cascada Niagara! Ați fost să vedeți cascada Niagara, domnu’ Anton?” Eu îngaim ceva afirmativ si el zice: „Cascada Niagara are o inaltime de 58 de metri, domnu’ Anton. Cea mai inalta cascada din lume!” Gheorghe face o pauza să își aprindă o țigara. Socru-meu il oprește si ii zice „Așteaptă Gheorghe!,” fuge în casa si vine înapoi cu un trabuc cubanez pe care i-l adusesem lui. „Ia încearcă asta,” il indeamna socru-meu, spre necazul lui cumnatu-meu care nu mai rezista si se ridica de pe scaun, facandu-si de lucru prin casa. „Mulțam fain, domnu’ Anton! Asta e trabuc de Canada, asa-i?” Dau din cap a „da”, evitând detaliile legate de tara de fabricație, si socru-meu intervine hotărât: „Dar Canada Niagara nu e cea mai înalta din lume. Sunt alte 500 de cascade mai inalte ca ea, Gheorghe. Cea mai inalta e cascada Îngerilor din Venezuela, la 979 de metri. Așa!” Noi căscam gura, uluiți de exactitatea si ineditul informației, iar Gheorghe continua: „Domnu’ Toader, eu nu cred ca cascada Îngerilor e cea mai inalta. Cea mai inalta e cascada Victoria din Africa de Sud!” Mie îmi vine să sar si să zic ca cascada Victoria nu e în Africa de Sud, dar socru-meu mi-o ia înainte si apăsa inca o data pe accelerator: „Nu! Nu e adevărat! Cascada Îngerilor e cea mai înalta cascada din lume, Gheorghe!”

Gheorghe nu pare a avea o fire combativă. După ce trage câteva fumuri adânci din trabuc, il stinge, ca să il salveze pentru mai târziu, si își aprinde o țigara locala, cu miros puternic de mahorca. Mama găsește momentul prielnic să intervină: „Gheorghe, am fost la câmp si am văzut ca nu ai terminat de legat aracii la vie. Mi-ai spus ca ai terminat!” Gheorghe devine brusc conciliant: „ Doamna Saftica, ma duc si ii termin, daca mi-au scăpat cativa. Pe cuvânt de onoare!” Mama își îmbracă hainele de businessman: „Uite ce, Gheorghe! Iți dau acum cinci lei, să iți iei pâine, si restul de cinci lei ti-i dau mâine, după ce termini de legat aracii.”

Gheorghe acceptă fără să crâncnească : „Asa facem, doamna Săftica!” si apoi se întoarce spre mine: : „Vreau să mă duc văd Alpii, domnu’ Anton! Cu pensia pe care o primesc din toamna, mă duc la văd Alpii, să văd pe unde a trecut Hannibal cu elefanții ca să cucerească Roma! Cea mai mare realizare a istoriei ce a făcut el. Știți ce armată a avut Hannibal când a trecut Alpii?”