Tu ești un transfug all limbii române,
ai fugit lăsând în urmă proverbele străbune,
te-ai lepădat de limba ta,
în care oamenii se nasc şi mor,
şi când au timp cioplesc poveşti c-un zburător,
de locurile care nu ar exista
daca nu s-ar chema
in româneşte,
de oameni ca tine, şi ca mine,
trăind acum
în loc de ieri, în loc de mâine
mulţi fără s-ajungă să își știe rostul,
mulţi lipsiţi de firul drept al unui drum,
câțiva cu viață de argint, curată,
câţiva pierzându-şi omenia,
ca pe o haină prea puțin purtată,
uitată într-un tren.
Da, atunci nu știai ce știi acum,
că-i totul un
același vechi si nou si veșnic refren.
Când ai plecat,
ai pus limba română in valiză
şi peste ea ai azvârlit
un tom de poezii de Eminescu
cu miros de vechi, decolorat,
ferfeniţit la colţuri, prăfuit.
După ani de somn adânc şi mut,
somnul plecatului, ferecat
cu-acelaşi lanţ de vis,
erodat,
măncat de rugina depărtării,
muşcând din carnea zilei
cu dinții coșmarului pervers, tăcut,
când te-ai trezit în partea de ocean,
care se-ntoarce într-o rână,
după ce soarele apune
pe Transfăgărășan,
aveai un ciot în loc de limba ta străbună
într-o lume în care oamenii se mai privesc,
din când în când
in oglinda tinereții, arcuită de timp,
încrețită de-al uitării vânt,
și găsesc
în loc de limba copilului cu miros de pâine,
proaspăt coaptă într-un cuptor de lut,
o gaura urâtă, umplută cu fraze străine,
întortocheate, deformate, cu trupul lung şi slut
cusute in locul organului pierdut,
cu mâna termurandă de chirurg,
grefe care n-or să țină
de-ar fi sudate cu foc de demiurg.
Unora dintre voi nu le vine sa creadă,
că limba-nțepenită în tăcere,
ca o șaradă
prea complicată,
fără răspuns si fără sens
strigă: mi-e poftă de zeama dulce,
cu gust de soare și de miere,
de sucul dens
scurs din pomul limbii materne,
dezrădăcinat de prea mulţi ani,
fără s-apuce sa-nflorească în cuvintele-i eterne
zburând ușor, în ritm cuminte,
râul, ramul, zimbrii,
luceafărul de pe bolta infinit-a limbii,
cine să și-l mai amintească?
Unii dintre voi, ca și mine,
care luptă să nu-și vadă
limba mamei căzută pradă
colților reci ai frazelor străine,
rostite cu sunet sec si voce dură,
s-o ţină încă senină si pură,
în spunere de sine,
se-agață de un fir de ață
încearcă să îşi țină pomul limbii-n viață,
să pună sânge proăspăt în străbunul escu,
făcând transfuzii
cu Eminescu
