De la 2 la 4

Domnu’ Şuşerea era mic de statură, îndesat si avea un tic nervos: când vorbea cu tine, își ridica umărul drept, spasmodic, la interval de câteva secunde. Vară, iarnă, purta o pălărie cu borul îngust, dintr-o stofă groasă, de un verde maroniu, şi o umbrelă permanent închisă, care îl făcea să arate ca un vânător de o speţă aparte, înarmat cu umbrelă in loc de puşcă. Domnu’ Şuşerea era poet, membru in Uniunea Scriitorilor, deși nu unul prea activ, având publicată doar o carte de poezie într-o editură locală craioveană. De fapt nu cartea publicată îl calificase poet, ci faptul că toţi vecinii îl chemau „Poetu”. Într-o zi tata, care venea întotdeauna cu veştile mari in bucătărie, unde mama părea înțepenita intr-o poziție unică, aplecată peste chiuvetă, spălând perpetuu aceeași farfurie, ne spune:

“Mi-a zis Şuşerea azi că a primit un premiu important pentru o carte de poezii. Uite, mi-a dat si cartea, se numește <<Amintiri din bătrâneţe>>. Ce dracu de titlu e ăsta? Nu are nici un sens!” zice tata si apoi deschide cartea la prima pagina. „Ia uite, mi-a dat-o cu autograf!”, se laudă, după care citeşte mamei dedicația banală, şi conchide cu aer de cunoscător: „Am răsfoit un pic cartea, si poeziile lui nu au nici o noimă. Eu nu am înţeles nimic. Ia ascultaţi aici una, se numeşte Visare de Sine”, zice şi începe să recite fără dicţie din cartea deschisă.

Cu viața staţionată  în ecluză,

Un căpitan al gândului

Pe marea zbuciumată-a acţiunii

Cu ochiul in ochiul furtunii ,

Întunecat de umbra vântului

Să vie, neliniştit

De liniștea-i adâncă si de pasu-i moale,

Înnebunit de lipsa-i de ecou,

Mult ignorat, un pic iubit,

Un om obișnuit,

Speriat de trenul vieții

Zburând  pe firavele-i șine

Cu scrâșnet de roți ascuțit

Incapabil sa mă rup de mine,

Complet amorțit

In visare de sine

 

“Ce dracului înseamnă viaţa staţionată în ecluză? Cred că au greșit ăia de la tipar. Mie asta mi-a plăcut, sună bine, deşi nu prea înţeleg ce vrea să spună… Se numeşte Sfat Părintesc.”

Mergi cu ceilalți in cadență,

Călăreşte armăsarul locului comun,

Aşteaptă, fericirea vine in secvență,

Şi nu uita să fugi de controversă,

Să nu fii rău, să nu fii bun

 

„Zicea ca a luat un premiu de creație pentru cartea asta, i-l dau sâmbătă la Casa Sindicatelor în cadru festiv. S-a zbătut şi a reuşit să găsească recunoaştere, futu-l  în cur pe mă-sa!” Pentru tata admirația faţă de realizările altuia se materializa de obicei într-o înjurătura centrata pe idea de sex cu mama subiectului, care vroia sa transmită un mesaj combinat între “ia uite ce s-a descurcat ăsta, e dat dracului” si “unii sunt făcuţi să se descurce, iar alții, ca noi, stau si suflă in dudă.” Si din cauza ultimei conotații, fraza care urma, de îndată ce mă vedea in preajma lui era: “Bă, tu să nu fii prost, ca noi, învaţă si fa-te doctor!” “Da,” ziceam repede, ca să-i fac pe plac si sa scap de o discuție amplă privind avantajele profesiei de medic, pentru că nici prin cap nu îmi trecea să fiu doctor. Abia ieșisem din perioada când majoritatea băieţilor vor să se facă șoferi când cresc mari, începusem să citesc “Contele de Monte Cristo” si “Muschetarii Regelui” şi aş fi vrut să ajung mai degrabă un scriitor celebru, să se dea femeile in vânt după mine şi să am bani, adică nu bani, greşesc, nu m-am gândit niciodată la bani, ci mai degrabă la faimă (şi în mintea mea faima venea cu banii.) Adică să întru într-un restaurant şi să întoarcă toata lumea capul după mine: Ia uite, asta e scriitorul ăla faimos. Da, da,se zice că se așează întotdeauna la  aceeaşi masă! Masa aia din colţ, o ţin special pentru el. Iar câţiva mai cu tupeu să se apropie de mine şi să mă salute cu căldură: Să trăiţi, domnu’ scriitor! Scrieţi nişte romane minunate! Puteţi să îmi daţi şi mie un autograf, să îl duc acasă fetei mele, care este înnebunită după dumneavoastră! La vremea aia, nu puteam să îmi închipui femeile care să se dea în vânt după mine altfel decât de vârsta mea şi aproape toate copii ale celor câteva fete frumoase din clasă, de care eram îndrăgostit lulea şi sufeream în tăcere că mă ignorau.

De la prea mult privit la televizor, când mă gândeam la scriitori faimoşi, îmi imaginam numai indivizi cu pulovere largi, de lână, pe care îi intervieva Tudor Vornicu la emisiunea lui, „La sfârşit de săptămână”, în după-amiezile lungi de duminică, bărbați bine, cu ochelari şi barbă, care foloseau cuvinte normale, dar combinate in fraze sunau foarte academic. Ca şi întrebările lui Tudor Vornicu, numai ca ăsta avea tehnica lui: vorbea rar, ca şi cum gândea mult şi adânc înainte de a veni cu o idee, apăsa pe cuvinte când le rostea şi ţinea microfonul aproape de gură, într-un anume fel, ca pe un pahar de băutură fină din care se pregătea să soarbă un gât și apoi să îi analizeze pe îndelete gustul. Iar conversaţia plutea ușor, ca între doi prieteni care se întâlnesc la un pahar de vin ca să se mai întrebe unul pe altul de viaţă. Niciodată nu mă gândeam că şi Şuşerea era scriitor. Poate din cauză ca el era președintele asociatei de locatari bloc 156 apartamente, “Lumea Copiilor”, unde locuiam cu familia, la scara 8, apartamentul 7. Unde toata lumea ii zicea “Poetu”, jumătate în băşcălie, jumătate serios, aşa cum oamenii din partea aia a ţării făceau cu tot ce întâlneau în viaţă.

Adresa oficială a blocului avea, ca toate adresele, doar numele si numărul străzii. Clădirea avusese la parter, pe vremuri, un magazin mare de jucării şi haine pentru copii, cu o firmă de neoane uriașa cocoțata pe acoperișul in panta al blocului şi pe care se lăfăia in litere mari, colorate în roşu şi alb, numele “Lumea Copiilor.” Pe vremea aia, era singura firmă cu neoane din oraş, la televizor rulau numai filme şi show-uri americane, iar combinația unică de lumină si showbiz mă făcea să visez continuu la Los Angeles, la New York, la vastitatea Americii şi să îmi promit în barbă: când cresc mare si plec de-acasă, vreau să ajung in America. Dar ca să reușesc asta, trebuia să fiu mai întâi un scriitor celebru şi apoi să mă preia americanii şi să continui să fiu celebru şi la ei. În ciuda numelui sonor si luminos (la propriu!), blocul nostru nu era deloc o lume a copiilor. Asociația de locatari sub conducerea lui Poetu, secondat de șoferul Ștefan şi de colonelul de miliție Iuga, pensionat de câțiva ani buni dar tot “colonel până la moarte” (cum zicea tata), impusese un set de legi draconice şi regulamente de ordine pe măsură. In primul rând copii nu aveau voie să intre in casele scărilor. Blocul nostru era o clădire veche, cu aspect de citadelă stalinistă. Apartamentele erau minuscule si aveau două camere decomandate care, la o considerație mai adâncă erau de fapt o cameră mai lungă sugușată la mijloc. Una dintre încăperi, căreia îi ziceam „camera de la baie” pentru că era lângă baie, era aşa de mica încât dacă puneai în ea o bibliotecă minusculă şi un  pat, abia aveai loc să te strecori până la geam, ca să îl deschizi. Iar daca mai puneai și o masă (fără scaune, bineînţeles), trebuia să te urci in pat şi să păşeşti prin el ca să ajungi la fereastră. Bucătăria era un pic mai mare decât doua cabine de telefoane publice puse una după alta, iar baia era cât o bucătărie și jumătate, sau echivalentul a trei cabine de telefoane publice. Aceeași scenă părea sa se repete zilnic cu precizie de ceasornic in bucătărie: mama înghesuită într-un colţ, spălând vasele şi risipind îngrozitor de multă apă în proces (da’ mai dă-i dracului,doamne iartă-mă, mamă, că toata lumea consumă apa, si tot atâta plătim la întreţinere!), tata stand înghesuit intre ușă și masă pe singurul scaun vacant din bucătărie (pe celălalt tronând constant un sac de cartofi înfloriți de la căldura permanentă iradiata de la aragaz), iar intr-un colţ aragazul, cu tabla vopsită in alb şi flăcările celor două ochiuri arzând permanent (mama repetând argumentul apei când venea vorba de consumul gazului.)

Pentru copii, partea fascinantă a zilei erau explorările aventuroase din casele scărilor. Blocul avea patru etaje şi opt intrări. Casele scărilor erau largi, şi aveau un spațiu mare dedesubtul primului set de trepte în care intrau bețivii noaptea ca să urineze, căinii vagabonzi ca să se aciuiască de vreme rea şi copiii să se joace de-a vaţi ascunselea, său “pituluşul” cum ii spuneam in partea aia a ţării. Poate din cauza mirosului greu de urina sau a fricii să nu se adune și mai multă mizerie intr-un loc pe care femeia de serviciu refuza scandalizată sa îl curețe, invocând motive care păreau imposibil de contestat  („Eu nu sunt plătită sa curăţ c… vostru de sub scări, mă duc la partid să mă plâng”), comitetul asociației de locatari luase decizia să interzică accesul copiilor in casele scărilor şi erau deciși să o impună cu orice preț. Cine era prins rătăcind pe sub vreo scară, era luat strașnic de urechi şi dus acasă la părinţi. Părinţii nu se supărau niciodată văzându-și copii cu urechile roşii, disciplinați amarnic de Poetu sau de şoferu’ Ștefan, ba le mai trăgeau şi ei o palma grea peste obrajii muiați de lacrimi. Ce-ai căutat acolo, mă copilule? Nu ti-am spus să nu intri in casa scărilor? Mulțumim domnu’ Şuşerea! Pe vremea aia nu prea mă omoram să înțeleg de ce scara noastră cu numărul 8 era cea mai mizerabilă din toate si presupuneam că fiind ultima din coada numărătorii explica totul. Scara 4 unde locuia Poetu arăta cel mai bine. Şi scara 5 era permanent curată şi cu flori sădite frumos, regulat, în rondul din faţă: acolo locuia domnu’ Moraru, care fusese plutonier la securitate, dar îl forțaseră să se pensioneze după ce fiu-său, Gelu, chitarist intr-o formaţie de muzică locală (o bandă, cum îi zicea mama), se încurcase cu o suedeză şi “fugise” in Suedia, cu acte în regulă. Domnu’ Moraru si colonelul Iuga se detestau reciproc, fiecare convins că instituţia pentru care lucrase era mai brează ca a celuilalt.

“Ai văzut ce flori frumoase au pus la scara 5? E securistu’ ala de Moraru acolo, are încă putere, futu-l in cur pe mă-sa!“, decidea tata.

“Nu e Moraru, e Morărița, omule, m-am întâlnit cu ea când cumpăra flori din piața! Le-au plantat din banii lor,” zicea mama împăciuitoare, iar tata nu mai continua, pentru ca evidenţa era împotriva lui si nu îi plăcea să piardă,mai ales la mama.

Erau de fapt trei blocuri la “Lumea Copiilor” care erau aranjate in forma unui “U”, în jurul unei curți interioare mari, de-a lungul căreia șerpuia o stradela îngustă pe care nu avea voie nimeni să parcheze maşina, conform hotărârii comitetului asociatei de locatari. Legea era atât de drastică încât dacă aveai vreun oaspete la masă care uita să mai plece și stătea cinci, șase ore in vizită, șansele erau foarte mari să îşi găsească cauciucurile maşinii înțepate. Toata lumea era sigură ca șoferul Ștefan era călăul automobilelor parcate neregulamentar, ca şi cum simplul fapt ca trăiau și el si familia din condusul unui camion de marfă îl făcea pe el singurul capabil să bage lama cuțitului in cauciucurile altora. În mijlocul curții se întindea, într-o structură de stea, un rond mare, circular, împărţit ca în nişte felii de pizza despărțite de alei interioare. În fiecare primăvara locatarii blocului ieșeau la îngrijitul rondurilor, la „muncă patriotică” (deși nu-mi părea nimic patriotic în îngrijitul unei curți interioare), sub conducerea asociației de locatari şi a președintelui ei, Poetu. Oamenii deveneau atât de angajați în activitatea asta încât aş fi putut să pariez că rondul ăla mare, circular, era partea cea mai curată si îngrijita din tot orașul. Din martie până în toamnă târziu, locul era constant patrulat şi inspectat de Poetu, care trebuia să fie sigur ca regulile erau respectate si nici o infracțiune nu rămânea nepedepsită. În primul rând nici o persoana străina de bloc nu avea voie să folosească băncile de lemn, terminate cu bare metalice circulare la fiecare cap, care erau distribuite la intervale egale pe aleile despărțitoare. Când vreun trecător  îndrăznea să se așeze pe vreo bancă ca sa îşi mai tragă sufletul după atâta mers prin oraș, Poetu se așeza imediat in fata lui, agitându-si umbrela şi punându-i in vedere in cuvinte simple, dar hotărâte, că venise timpul pentru el ca să plece. Într-o după amiază când venisem de la școală mai devreme si eram acasă, am auzit gălăgie afară, un schimb de replici scurte si dure, cu glasuri răstite de bărbaţi, apre,  gâjâite, mânioase. Curios şi eu şi mama, am deschis fereastra sa aflăm de unde venea zarva. Afara era Şuşerea cu un individ tânăr, cam la vreo douăzeci si cinci de ani, îmbrăcat in blugi şi geacă, care, depărtându-se la pas liniştit, se mai întorcea o dată înspre poet, strigându-i:

“Da mai dă-te dracului de boșorog senil, ce, e banca lu’ mă-ta?”

“Ptiu, nu ți-ar fi ruşine, boule! Măgar nenorocit, chem miliția, barbarule!” se repezise Şuşerea la el, amenințându-l cu umbrela, dar îşi schimbase părerea în ultima clipă, se oprise brusc, la numai câţiva paşi de infractor. Tânărul nu păruse deloc speriat de fandarea lui bizară, de spadasin cu umbrelă.

„Ia uite la el,bă. Ce, bă, vrei sa mă ataci? Îți fac umbrela aia guler, bă nea piftie! Hai sictir la cimitir!” şi zicând așa făcuse un pas iute spre Şuşerea, ca si cum se pregătise sa îl atace. La care Şuşerea se dăduse repede înapoi, așa de repede incit pălăria îi sărise de pe cap, deși umbrela o ținuse ferm in mână. Numai gura nu si-o putuse ţine:

„Marş de-aici, javră ordinară! Golanule! Pun miliția pe urmele tale, bă! Îl chem pe colonelul Iuga!

„Te bag in p… mă-tii cu colonelul tău cu tot!” auzisem glasul tânărului topindu-se după colţ.

 

*

 

Rondul ala mare din mijloc era ca un sanctuar venerat si strașnic păzit. Șansa la nemurire a adulților de la „Lumea Copiilor”. Nimeni nu avea voie să calce în interiorul lui, iar dacă vreun copil greșea si păşea pe iarbă, peste bordura strâmbă, dată cu var, era instantaneu localizat și apoi fugărit de Poetu, care îşi agita umbrela ca o suliță pe câmpul de bătălie. Între ora 2 şi 4 in fiecare zi, toți copii trebuiau să se retragă in case, liniștea era forţată de umbra ameninţătoare a poliţiei secrete a blocului, și numai adulții care locuiau in curte aveau voie să stea pe bănci, cu condiția sa nu vorbească tare. Cu câteva minute înainte de ora 2 vedeai mamele deschizând ferestrele largi ale apartamentelor şi strigând cu disperarea fricii de represiune: “Ninu, vino draga in casă! Ninuuu!”

“Mai stauuu, maaami!” încerca Ninu sa tragă de timp, văicărindu-se.

“Dacă nu vii imediat in casă, cobor la tine şi te iau de păr!”, amenința mama cu glas ascuțit, după care Ninu o lua agale spre casă, îmbufnat și cu pas nesigur,prins în ghearele unei revolte înăbuşite.

De multe ori, mamele ieșeau in papuci şi capoate ușoare, așa cum le prinsese momentul, ca să ii aducă pe recalcitranți in casă. Toata lumea știa ca Poetu stă la pândă cu ceasul în mână, şi nimeni nu vroia sa se pună rău cu el.

Ca să fie clar pentru toată lumea (şi nimic nu e mai clar decât când e scris pe hârtie, pentru ca atunci sună oficial), comitetul asociației comandase la o tipografie si pusese la fiecare casă a scărilor un set de plăcuţe de tablă, pe care scria cu litere de-o șchioapă:

A se păstra liniștea în curte.

Zilnic de la 2 la 4.

Comitetul Asociației de Locatari,

Bloc de Locuințe „Lumea Copiilor”

 

De cum văzusem plăcuţele agăţate pe casele scărilor, mi se păruse că ceva era în neregulă cu formularea: pentru mine „de la - până la” ţinea mai mult de puncte geografice, ca atunci când ziceai “am luat autobuzul de la gară pana la Craioviţa”, dar când te refereai la timp suna mai corect „zilnic intre orele 2 si 4.” Dar pentru ca domnu’ Şuşerea era scriitor, şi poet pe deasupra, nu avusesem curajul sa mă îndoiesc, cel puţin cu glas tare, și să inițiez o discuție. La reţinerea mea contribuise si faptul că dintre vecini nu prea aveam cu cine sa discut nelămurirea mea.

In ciuda regulamentului, acum scris pe toate gardurile, Poetu şi comitetul asociației nu păreau să fie tot atât de vigilenți la ce se întâmpla pe băncile aliniate de-a lungul zidurilor blocului, dar acolo era datoria locatarilor de la etajul unu sa stea la pândă. Copiii care încercau să se refugieze pe băncile sprijinite de ziduri între orele 2 şi 4 erau luați la goană de de-alde domnu’ Stanca , despre care știam ca era violonist la filarmonică (asta fiind si motivul pentru care toata suflarea blocului îl chema „Violonistu”), avea o nevasta urâtă şi se lăuda la toți că doctorul îi recomandase să bea in fiecare zi un pahar de țuică, la ora 10 dimineața, ca sa ii scadă colesterolul. Violonistu, care mergea la lucru numai seara si numai de două ori pe săptămână, când erau concertele, era mai tot timpul acasă, şi deschidea fereastra de îndată ce auzea glasuri de copii pe banca de la scara lui. Atunci striga cu glas gros, înăsprit de țuica terapeutică:

“Bă, ia plecați de-aici la voi acasă, mama voastră! Voi nu vedeți ca e trecut de două?” După ce auzeau ameninţarea violonistului, copiii o rupeau la fugă, scandându-i numele, „Violonistu! Violonistu!’” si apoi râzând cu ras spart, de ghiduşi. Când presiunea verbală nu funcționa, erau alte metode de impus legea. La etajul unu al scării noastre stătea o familie de țigani, Olaru. Femeia era slabă ca un uluc de gard, cu o faţă colțoasă şi ochi haini si galbeni, de vultur: își pierduse bărbatul cu câţiva ani buni in urma, făcuse ciroză de la prea multa băutură, şi rămăsese cu fiu-său, Fănuţă, care era un golan notoriu şi se lua în piept cu autorităţile de câte ori avea ocazia. Una dintre faptele lui notorii fusese să se refugieze pe cupola liceului când un profesor îl luase mai tare când îl prinsese copiind la teza de matematică şi-i pusese nota doi in catalog. Directorul însuși a trebuit să se urce pe cupolă, prin podul clădirii şi să vorbească cu el, să îl convingă să se dea jos, promițându-i ca nu îl pedepsește dacă acceptă. În procesul negocierii terminate cu succes, directorul îşi luxase piciorul. Odată ce îl văzuse jos, îi dăduse două palme zdravene însoţite de o lună de suspendare şi l-ar fi dat şi afară din școală, daca ar fi putut, mai ales având in vedere că umblase o săptămână întreagă cu piciorul bolnav acoperit numai de un ciorap, nemaiîncăpându-i  în pantof, umflat ca un butuc din cauza ţiganului ăluia nenorocit. Olăriţa, cum îi zicea mama (mama avea talentul de a feminiza instantaneu orice nume de familie care ii cădea in mâini: Popeasca, Dumitreasca, Morărița, cu rezultatul imediat că unele din nume ajungeau să sune atroce:  Busuloaia, Şuşeroaia), nu suporta doua lucruri: oamenii tineri şi oamenii care se iubesc. Iar când combinația firească între cele două ajungea sa se întâmple chiar pe banca de sub fereastra ei, își pierdea total cumpătul si acționa ca un angajat al poliţiei moravurilor. Ca atunci când a vărsat o căldare de apă rece peste doi tineri care se giugiuleau şi ei pe banca scării 8, tăcuţi dar plini de pasiune, si asta după ora patru. După a ce a strigat mânioasă la ei să se care, și i-a amenințat ca dacă nu o fac or sa regrete, nu a mai considerat altă soluție decât să deșerte peste ei o căldare plina ochi cu apă si să ii ude leoarcă. Ăia au plecat înjurând, cu pasiunea răcita un pic, dar nu stinsă.

 

*

 

Eram in primele clase de liceu când am început să joc șah, zilnic. În parcul din faţa Teatrului Naţional care era adiacent blocului nostru, se adunau pensionarii de prin toată zona centrală a orașului, ca sa discute politică, fotbal, si să joace șah şi table de dimineața până seara târziu. Unul dintre cei mai acerbi șahiști era domnu’ Vasilescu, un colonel de armată proaspăt pensionat. Domnu’ colonel  arbora constant un râs larg, care descoperea un dinte de aur sclipind in lumină cu licărul unui giuvaer aruncat în fundul unui puţ întunecat, adânc. Domnu’ Vasilescu era considerat campionul imbatabil al “parcului de la teatru” aplicând o tactică pe care o învăţase in anii de armată: în timp ce juca, vorbea constant, ca să distragă atenția competitorului cu o ciorovăială care nu avea alt rost decât sa enerveze: “Ce domn’le, crezi matale că iese ceva din mutarea aia? E bine că ai încredere în dumneata!” său “Hait, zău că m-ai speriat, dragule! Eşti agresiv, dom’ şef, eşti agresiv! Îmi place de dumneata.” Competitorii îşi pierdeau repede răbdarea cu atâta vorbărie fără sens şi ar fi reacționat urât, dacă nu i-ar fi descumpănit râsul larg şi dintele de aur. Iar domnu’ colonel îşi vedea de planul lui, îi prindea cu regele descoperit şi deodată îl auzeai anunțând, cu glas deopotrivă triumfător si obraznic: “Șah si mat, domnu’ şef!” Nu am câștigat niciodată la colonelul Vasilescu, deși am tot încercat. Ajunsesem să aud de câteva ori pe zi „șah si mat, domnu’ sef!” si asta mă agasa la maximum. Câștigam în schimb la colegii de clasă, pe care îi aduceam în parc uneori, după şcoală. Într-o zi era prea aglomerat în parcul teatrului şi mi-a venit idea sa îl duc pe Marius, colegul meu de banca, în curtea blocului, să jucăm acolo o partidă de șah. Băncile din rondul circular erau libere la ora 1 când ne-am întors de la scoală, era o zi frumoasă de primăvara şi in jur totul era plăcut: iarba, florile, cerul. Când s-a făcut ora două şi s-a dat stingerea oficială de după amiază, partida era încă în toi si nu m-am uitat la ceas. Nici nu am crezut ca era important: stăteam tăcuţi pe banca noastră, aplecați deasupra tablei de șah, gândind la următoarea mutare. Nu mi-am data seama când Poetu s-a înființat in fata noastră, cu mers ușor de felină, şi a început să vorbească, mişcând umbrela ameninţător în timp ce ne certa.

“Te prefaci că n-auzi? Vorbesc cu tine, elevule!”

“Oh, buna ziua, domnu’ Poe… adică Şuşerea… Nu v-am văzut,” m-am scuzat repede.

“Bă, voi nu știți care e regula? De la ora 2 la 4 tot tineretul părăseşte parcul. E perioada zilnică de liniște. Hai, strânge piesele şi duceți-va acasă!”

“Domnu’ Şuşerea, suntem aproape de final cu partida. Nu facem gălăgie, suntem numai eu cu colegul meu,vă rugăm să ne lăsaţi să terminăm!”

“Ba, tu n-auzi ce am zis? Strânge imediat piesele şi plecați. Unde-i lege nu-i tocmeală,” iar când a terminat de zis asta şi-a adus umbrela in faţă, cu vârful in direcția tablei de șah. Atunci m-am înfuriat, şi în furie am schimbat persoana de adresare:

“Domn’le, nu înțelegi ca ăsta e șah şi e liniștit? E sportul minţii! Nu facem zgomot! Ce e așa de greu de înţeles?”

In momentul ala, cu o mișcare rapidă, neaşteptată, Poetu a măturat cu umbrela toate piesele de șah, împrăştiindu-le pe caldarâm. Strigând: ”Golanule! Te tocmești cu mine? Mă iei la mişto că nu ştiu ce e şahul? Marş acasă!”

Mi-am pierdut cumpătul. Aş fi fost in stare sa îl lovesc in momentul ăla, dar m-am abținut in ultima clipă. Doar i-am strigat, cu glas dogit de furie si emoție: “Ești un vandal, Poetu!”

Remarca mea lătrată a părut că îl scoate complet din minți: “Vandal! Pe cine faci tu vandal, mă nenorocitule? Aşa te învaţă pe tine la școală, sa insulți oamenii mai în vârsta decât tine? Mâine îl sun pe director, golanule! Îţi văd şi matricola pe mână: 901. Da,da! Mare noroc sa nu te dea afară, bă!”

Nu mai îmi păsa de ce făceam. Mă sculasem de pe bancă, și eram la câţiva pași de el când m-am întors si i-am zis: „Știi ceva, măi domnu’ poet? Nici măcar nu e corect ce scrie pe tabla aia cu liniștea in curte. Nu e corect să spui „de la 2 la 4.” Corect e „intre 2 si 4.” Şi mai corect este „între orele 2 si 4”, dacă vrei să ştii matale. Voi scriitorii şi mai ales poeţii ar trebui sa știți cel mai bine regulile limbii romane, dom’ Poetu!” Şi apoi am luat-o la fugă, consolat cu ideea că nu voi mai recupera piesele de șah.

Mama a fost prima căreia i-am povestit ce s-a întâmplat si a început sa se văicărească: “Aoleo, maamă! Putea să cheme politia! O sa te pârască la școală acum, cine știe ce o sa pățești? Mai lasă-l şi tu încolo de șah, că nu e bun.“

Tata s-a supărat, dar nu foarte tare: “Dar şi ție ce ti-o fi venit sa îl faci vandal? Nu știi că e cam sărit de pe fix, futu-l in cur pe mă-sa? I-am despărțit pe el si pe Ştefan săptămâna trecută, la ultima ședință de asociație, când a vrut sa îl sugrume șoferul… L-a făcut “analfabet” pe șofer, acolo, de față cu toți. Are gura proastă, dar aşa nu cred că e prost, dacă citești ce scrie” a conchis tata. După care a deschis cartea pe care i-o dăduse Şuşerea la o pagină căreia îi pusese semn. „Ia asculta ce zice ăsta in altă poezie. Se numește Durere Cosmică. Eu nu înţeleg nimic, poate înțelegi tu, ia ascultă…”

 

Când ești bolnavă,

Când nu ţi-e bine

Tragi întreg universul peste tine

Ca pe o plapumă,

Inima ți-e înghiţită de gaura neagră

A suferinței, a durerii,

Iar eu

Udat la piele de constelațiile amintirilor

Mă simt abandonat şi singur

Şi mi-e frig

Si mă întreb unde e dragostea ta?

Poate o stea in renaştere

Pâlpâind în ritmul  secundelor cosmice

În gaura neagră a suferinţei, a durerii,

Când ești bolnavă,

Când nu ţi-e bine

 

„O fi pomenind de nevastă-sa aici,” sare mama, „n-am mai văzut-o de cam multă vreme pe Şuseroaia… O fi bolnavă, săraca.”

„N-a zis nimic de nevastă-sa când am vorbit cu el ultima oară,” clarifică tata, dar mama continuă un subiect in care pare a avea o grămadă de cunoștințe:

„Cum s-o înțelege femeia aia cu nebunul ăsta de Şuşerea? Ea pare normala… O femeie cumsecade. Chiar ii plac copiii, dar n-a avut parte de nepoți până acum. Fiu-său e un pierde vară prin București, holtei necăpătuit. Trăiește cu femeile şi le lasă. Nu pare a avea nici un gând de însurătoare” conchide mama, clătind farfuria cu apă rece și punând-o peste celelalte, în chiuvetă.

Iar eu mă omor cu o bucată de lemn, o cioplesc cu cuțitul ca să înlocuiesc un nebun din jocul meu de șah. Am recuperat toate piesele după ce mi le-a aruncat Poetu pe jos, mai puțin o piesă: un nebun de negru.