Rapire cu perspective cosmice

E o după amiază glorioasă de primăvară târzie. Timpul din an când muştele încep să aibă o prezenţă importanta in viața oamenilor, insistente si gălăgioase, bâzâind a bucurie, sau doar excitate de lumina tânără a soarelui adolescent. Cerul e albastru azuriu, respiraţia pământului e boare calda în aer, copacii plini de flori arata ca niște domnișoare timide ieșite în stradă ca sa îşi arate rochițele noi, colorate viu, pline cu dantele, totul e pace, bucurie, echilibru. Ulița e punctata de balegi proaspete lăsate de vietățile din jur, roboti organici care procesează continuu resursele nutritive ale mediului ca sa creeze energie locomotoare. Lui Dumnezeu ii lipsește simțul olfactiv.

Departe în spațiul fără frontiere al cosmosului orb, infinit, există o planetă mică numită diferit de multele seminţii de fiinţe inteligente bipede care o locuiesc: Země, Jorden, aarde, maa, terre, die Erde, a Föld, bumi, Earth, terra, Zeme, jorda, jordkloden, pământ, zemlja, tierra, jord, dünya. Pământul, care face parte din clasa M de planete si planetoizi, caracterizate de o atmosferă bogata in oxigen şi nitrogen şi o abundenţă de apă care face posibilă existenţa formelor de viaţă bazate pe carbon, se mișcă cu viteze diferite in funcție de unghiul de vedere: cu o mie şase sute de kilometri pe oră în jurul soarelui, cu opt sute de mii de kilometri în jurul centrului galaxiei – un punct imaginar in mijlocul unei puzderii infinite de stele care fug cu peste o sută de mii de kilometri pe oră de buricul lumii, se depărtează ca gândul de bucățica infimă de materie pentru care o boabă de orez are dimensiunea celei mai mari galaxii, scăpărarea de energie din care s‑au ivit toate cele văzute şi nevăzute, întâmplate şi neîntâmplate. Şi deşi oamenii din satul Călienilor se mişcă deodată cu pământul de care aparțin în jurul grăuntelui imaginar al începutului de lume, nimeni nu are habar de teoria „big bang”-ului, deşi toţi l-au auzit pe preot repetând că „la început a fost cuvântul”, care sunt de fapt același lucru si amândouă lucrarea lui Dumnezeu ascunsă bine într-un secret adânc, misterios, impenetrabil. Şi de ce ar avea habar? Pentru ei totul e nemișcare, liniște, armonie în vatra satului si in împrejurimile îmbrăcate in hainele verzi, primenite ale naturii trezite la viața din somnul alb, decolorat al iernii, într-o după-amiază de primăvară târzie, în care câinii, sătui de atâta lătrat de-a proasta, aleg sa moţăie cu ochii deschiși şi cu botul sprijinit pe labele din faţă. În anotimpul ăsta care începe sa prindă vigoare numai ca sa dispară înghițit de valurile fierbinți ale verii, timpul din an pastelat, candid, umplând de prospețime inimile oamenilor şi făcându-i să privească cu încredere viitorul, satul Călienilor se află pe partea planetei întoarsă spre soare, pe raza minimă a traiectoriei eliptice din jurul unei mase gigantice de materie incandescentă, care le luminează succesele şi îi consolează în pierdere, un glob imens format dintr-un amestec de heliu si hidrogen în proporţia de 30 / 70%, raportul necesar ca să se poată întreţine o reacţie permanentă de combustie internă. Butelia asta cosmica numita soare ţine în viaţă nu numai pe cele câteva sute de săteni rămași la vatră, dar şi pisicile si câinii de pe lângă gospodarii, găinile si gâştele din curţile din spate, raţele din prund, păsările guralive ale cerului, şoimii vicleni, ca să nu mai vorbim de focşănenii care se foiesc la douăzeci si cinci de kilometri depărtare pe drumul judeţean 5, bucureștenii aruncaţi la doua sute cincizeci de kilometri pe drumul interjudețean 25, şi restul planetei, de jos din Patagonia până sus la eschimoșii aruncaţi aparent fără rost printre faldurile de gheaţă ale Antarcticei.

Pot sa pariez însa că Mirela Curetuşu nu s-a gândit vreodată la faptul că îşi datorează viața unei reacții chimice de proporții pantagruelice. Mirela este o femeie mărunta, e ca un mosor cu un pic de ață lăsata pe el, cu constituție de copil ligav, cu braţele subţiri şi firave şi faţa săpată de vânturile neobosite ale câmpiei, sau doar muncită de gândurile supraviețuirii de la o zi la alta. Din spate arată ca o fetișcană, şi pentru că e micuţă si pricăjită, cine o întâlneşte cade prada nevoii naturale de a o proteja. Ca majoritatea semenilor ei, Mirela este o creatură umană preocupată de lucruri fără importanţă în marea schemă a cosmosului si a vieţii, făcută posibilă de proximitatea soarelui. Mirela nu realizează ca există doar datorită combinaţiei între carbon, oxigen şi lumină, în timp ce se mişcă sub cupola cerului albastru, care arata azuriu ca rezultat al refracției razelor infraroșii la trecerea prin stratul de ozon care protejează planeta de jarul stelei mici care ne garantează existenta dar ne si amenința cu decimarea prin pârjol, si la care nu a mai ridicat privirea să se uite fără rost, dar cu curiozitate de când era copilă. Nimeni nu îi dă Mirelei cei 50 de ani pe care îi are, si ea nu se omoară deloc să îi arate, ba dimpotrivă, se îmbracă si se poartă ca o adolescentă care abia a descoperit plăcerea hainelor care îţi fură privirea, făcute din materiale fojgăitoare, colorate in culorile stridente ale curcubeului. În intervalul de o oră pe care o petrece cu noi, împărtăşind din experienţa ei pământeană, planeta a mai avansat o sută de mii de kilometri în cursa ei nebună înspre marginile universului, iar noi toţi care ascultam la ea si punem pe focul conversației crâmpeie când începe sa pâlpâie, am pierdut între 50 si 70 de bilioane de celule, câştigând cam tot atâtea, dar celule de mai proastă calitate, reproduse mai la repezeală, ca să le înlocuiască pe cele uzate şi să ne ţină funcționali şi cu simţul nemuririi intact. Procesul ăsta complex numit îmbătrânire ne face practic sa fim oameni diferiți la sfârșitul orei pe care o petrecem împreună cu Mirela, în grup, in ciuda aparenţelor care sunt înșelătoare: ochii au aceeași strălucire, părul aceeaşi culoare, buzele sunt la fel de lucioase,râsul e la fel de forțat, superficial, nelalocul lui, rânjet de convenienţă, vorbe identice acoperă aceleași idei statute, mărunte, mă rog, tot noianul de lucruri care fac portretul unui adult. Si in timpul asta continuăm să ne foim pe scaune şi să ne aruncam priviri pline de înțeles unii altora, întrebându-ne cât mai are de gând să stea femeia asta la noi şi să bată câmpii, când se va hotărî sa plece,  pentru că ne‑a ajuns deja foamea şi câinele ăla care doarme la umbra nucului ne trage la somn. Şi în plus cine are chef să asculte la necazurile altuia, când fiecare are lista lui, care rămâne întotdeauna deschisa si niciodată bifată măcar pe jumătate?

*

„Bună, Mirela!” zice Mirela când o vede pe nevastă-mea.

„Bună, Mirela!” zice nevastă-mea când o vede pe Mirela.

Cu mulţi ani în urmă, când sistemul solar era cu vreo douăzeci de milioane de kilometri mai aproape de centrul galaxiei, cele două Mirele se jucau împreună cu păpuşi de plastic cărora li se închideau ochii automat când le culcai pe spate, cu mingi de cauciuc roşii cu buline negre, ţipau “piua” şi ca prin minune cuvântul asta le punea intr-un spațiu privat, impenetrabil, ca şi cum scuturi protective se ridicau in jurul lor si nimeni nu putea sa le mai atingă, împărţeau aceeaşi trotinetă uzată, zgâriată, zorcăită, pe care nu o mai unsese nimeni de când ieșise de pe linia de montaj a fabricii de biciclete şi acum scârțiia amarnic, reprobator, stăteau cuminţi în aceeași bancă la școala, cu mâinile împreunate la spate şi ochii fixaţi înspre tablă, unde doamna profesoara scrisese cu creta alba si litere de-o șchioapă „Maria are mere. Ana are oi.” Şi aveau libertatea să fie aşa cum le lăsase Dumnezeu, fără prejudecăţi sau interese ascunse, fără frică de goliciune, fără lăcomia acaparatului sau a posesiunii, fără gânduri criminale, deși cu mintea plina de răutăţi mărunte, de copil.

„Ce mai faci, Mirela? Cum e viața in America?” întreabă fosta colegă de şcoală, un pic timorată. E îmbrăcată sport, cu o jachetă de fâş cu model floral, şi blugi strâmţi care o fac să arate sexy. Poartă pantofi sport, albi cu dunguliţe albastre, în picioare. Tot românul le zice „adidaşi” deşi acum sunt o mie de modele pe piaţă, fiecare cu numele lor „de firmă”,dar Adidas a fost prima marca cu renume care s-a încumetat sa penetreze Europa balcanică cu pantofii lor sport cu trei linii negre, paralele, şi făcând așa au lăsat o dâră în istoria romanilor mai adânca decât victoriile împotriva armatelor de invadatori. Hainele si pantofii Mirelei sunt din Italia. Aproape fiecare în sat e îmbrăcat în haine italienești. Le aduc acasă „italienii” care sunt plecați la muncă şi le cumpără prin magazine de mâna a doua, deşi sunt încă bune de purtat, şi în plus foarte elegante.

„E bine, obişnuit…” răspunde nevastă-mea în doi peri. „Viața e aceeași peste tot, oamenii sunt aceeași,” continuă ea veselă, şi cam prea repede, scoţând pe gură o frază pe jumătate mințită. Cealaltă Mirelă râde, ştie că viaţa nu e aceeaşi peste tot, şi nici măcar oamenii nu sunt aceeaşi. Oamenii sunt câinoşi unde e sărăcie, se schimbă, se afurisesc, se obişnuiesc să facă faţă greutăţilor în dauna celui slab, pentru că viaţa e guvernată de o regulă simplă: cel puternic supraviețuiește.

„Ne place ce vedem în jur… S-au făcut progrese!” zic şi eu pe nepusă masă, ca să sun filozof sau doar să o fac pe cealaltă Mirelă să se simtă bine. Şi îndată ce termin fraza ştiu că mai bine aş fi tăcut. Femeia arborează un surâs strâmb pe faţă, îmi face şi ea pe plac, nu mă contrazice, zice cu jumătate de gură: ”Da, s-au făcut progrese!”

Poate ca nici nu sunt prea departe de adevăr. Fundamental şi noi, Mirela şi Anton din Toronto, şi Mirela din Călieni avem aceeași experiență de viață. Şapte, opt ore pe zi dormim şi calitatea somnului e aceeași în cele două colţuri îndepărtate ale planetei. Creierul comandă corpul ca să îşi încetinească funcţiile şi să se regenereze. Când cădem în somn adânc, creierul însuşi ia o pauză, îşi trage obloanele. Dar apoi, spre dimineaţă, când simțurile sunt încă amorțite si mușchii încleiați in gelul somnului de uzură, se trezeşte şi începe să picteze scene pe mucavaua viselor cu o mână de artist. Visul este șevaletul creierului.

Aceeași experiența când mâncam: oriunde am mâncăm introducând hrana pe traiectul digestiv, care apoi este procesată de stomac si de ficat, desfăcută de intestine în sute şi mii de substanțe chimice, organice, de care avem nevoie ca sa întreținem combustia motoarelor interne. Fundamental sunt aceleași materii organice si substanțe chimice pe care le procesăm când ne hrănim, in America, in Asia, in Europa, in Oceania, iar gustul mâncării e același: daca e sărat in Romania, e sărat in Tahiti si e sărat in Afganistan. Iar viața sexuala, ce sa mai vorbim? Deliciul carnal e același indiferent de rasă, de limbă, de religie. Oamenii cu pielea de culoare neagră, vorbind zulu, au același orgasm ca americanii din Chicago si ca sătenii din Călieni. Organul femeii e la fel de dulce peste tot… Organul bărbatului e la fel de neastâmpărat de sus din Islanda, până jos in Patagonia. Daca extragi din timpul zilei perioada petrecută pe somn, hrană, si nevoile sexului, mai rămânem cu câteva ore in care oamenii muncesc ca sa facă bani si să aibă dreptul sa doarmă cu un acoperiș deasupra capului, sa îşi hrănească trupul ca sa îl ţină funcțional, să aibă sex ca sa se bucure de viața sau sa lase urmași, să privească la televizor ca să se destindă sau să fie la curent cu ce se mai întâmplă în lume, să se uite pe internet ca sa întrețină iluzia că sunt parte dintr-o mare comunitate, şi poate că sunt. În multe feluri, nevastă-mea are dreptate: lumea e aceeași peste tot. Deși ailaltă Mirelă nu pare convinsa:

„Dar tare a grea viața la noi, domnu’ Anton,” continuă ea cu un năduf neașteptat la replica mea, „grea şi haină!” Apoi, fără pauză, continuă: „Eu am avut un mare necaz de curând!”

Când cineva iți vorbește de „mare necaz” e ori boală ori moarte. Nevasta-mea e fire miloasă, generoasă, e sincer îngrijorată, sare să ajute: „Oh, dar ce s-a întâmplat, Mirela?” La care femeiușca rezumă în câteva vorbe necazul ei, de parcă ar face o scurtă prezentare de film in curând pe marile ecrane: „Mi-au răpit fata, să o ducă in Italia! I-au prins la granița.”

Vorbele ei cad hodoronc-tronc în atmosfera de loc în care nu se întâmplă nimic si nu prea știm ce să spunem. Sună a film polițist ce spune Mirela, un subiect care se potrivește ca nuca în perete cu peisajul bucolic din jur, cu mediul de sat romanesc aflat aproape de granița cu ținutul timpului, deși un pic în afara ei. Parca înțelegându-ne dilema si vrând de fapt să o adâncească, un cocoş îşi confirmă cu un cutcurig ascuțit autoritatea relativă asupra ogrăzii iar câinele începe sa latre ca prostu’, în lanţ.

„Cum adică au răpit-o? Cine? Care italieni? De ce?” Cu fiecare întrebare pe care o pun,  apar şi mai caraghios, dacă e sa mă iau după reacțiile de pe faţa Mirelei.

„Eh, e poveste lunga,” începe ea, cu tactul unei Şeherezade de circumstanță. „Cu vreo două luni în urmă am căzut la pat, bolnavă. Ei, boala mea mai veche… insuficienţa hepatică.” La care dăm toți din cap, cunoscători, deși e clar ca nici unul dintre noi nu are habar de termenii, cauzele si simptomele medicale ale insuficienţei hepatice. Bunul simţ îmi spune că trebuie sa fie ceva legat de ficat şi de faptul ca la unii devine leneș. Mă ajuta Mirela, care dintr-odată folosește un amestec de limbaj savant pipărat cu expresii cazone: „Bila mea e leneșă, nu vrea să proceseze mâncarea. Şi când se blochează, am niște dureri de zic că gata, atunci mi-a venit sfârşitul. Ca să mă lase, trebuie să stau lungită în pat… Zile întregi.” Înțeleg, Mirela. Suntem toți roboţi organici evoluați. Lucrarea Domnului, spun cei care nu au dovezi, dar știu cu sufletul ceea ce mintea nu poate să justifice. Dumnezeu este perfect, zic tot ei, deși lucrările lui nu sunt. Avem defecte de fabricație şi chiar de design. Ne îmbolnăvim. Murim din nimic. Nimic in universul ăsta răsărit dintr-un atom primordial nu pare a fi perfect, nici chiar pentru demiurgul sau demiurgii care îşi încearcă constant puterile creative, lucrează singuri sau in grup la proiecte complexe: introducerea vieții pe planeta Sipidia, din constelaţia Dolara, nici una din astea înregistrate încă în vreun catalog uman de astronomie. Imperfecțiunea este a cincea dimensiune a universului, după cele trei dimensiuni spațiale si una temporala: dimensiunea „imperfectio”. Sar din gând în realitate, tras ca de un val leneș de ritmul inexplicabil de molcom al povestii Mirelei, in total contrast cu acțiunea narată.

„Fata stă la internat la Focșani, e la liceu in clasa a douăşpea. Vine acasă odată la doua săptămâni, dar are celular si comunic des cu ea!” Tot omul in partea asta de ţară folosește acum telefoanele celulare cu ușurința cu care oamenii de dinaintea noastră foloseau chibriturile. Sau poate chiar mai ușor. Telefoanele mobile sunt parte din cultura românească acum. E puzderie de ele, le vezi la tot pasul, le poți cumpăra aproape la fiecare colţ de stradă, şi românilor le place sa comunice unii cu alții pentru te miri ce: „Am găsit o stambă frumoasă la Zdrenghea? Nu e prea scumpă, să o iau?” sau „Ce mai gătești azi? Eu am făcut o ciorbă de perișoare ieri, mai mâncam din ea azi si mâine, si după aia trebuie iar să gătesc.”

 

*

 

Fata Mirelei o sună într-o zi pe mamă-sa şi îi spune că au luat-o niște italieni, e la ei in van si se îndreaptă spre graniță. Mirela are la început impresia ca e o gluma, dar apoi înlemnește, pentru că știe ce înseamnă asta: italienii cumpăra fete tinere, cu pielea fină si proaspăta ca a piersicilor coapte de curând, zemoase, numai bune de mâncat, şi le duc sa facă prostituție in orașele lor aglomerate, insalubre, foind de oameni veniți de peste tot. Nu le duc la bordeluri de lux, acolo sunt localnicele care vorbesc fără accent si îşi dau aere de doamne, le duc in lupanare mizerabile, unde vin imigranții din sud-estul Europei, chinezii si africanii care lucrează in job-urile de jos, manuale, rău plătite. Departe de neveste sau iubite, dau 10 dolari si au fete tinere, cu ora, din Romania, din Moldova, din Polonia. Fete frumoase, bine făcute, numai bune de frământat in mâinile lor aspre si mari, bătucite de atâta munca.

„Te-au forțat, fată? Ești bine?” o întreabă Mirela grăbită, cu voce sugrumată de spaimă, si încă pradă şocului. Dar vocea fetei vine înapoi calmă, de parca ar fi la o plimbare cu prietenele: „Nu, s-au purtat bine cu mine, mă lasă să vorbesc la telefon. Mi-au zis doar că mă duc la Roma, să văd cel mai frumos oraș din lume!” Fata pare mai mult entuziasmată decât îngrijorată, iar Mirela nu știe ce sa facă si mai ales, ce să spună. Îşi frânge mâinile, glasul îi tremură de frică, de premoniția unui sfârșit îngrozitor. Sunt tot felul de poveşti care circulă zilnic, şi umplu paginile ziarelor. Multe fete au dispărut fără urmă când le-au luat italienii, iar poliţia dă din umeri, a neputință, de parca nu ar fi treaba lor sa le păzească de braţul lung al bandiților. „Dă telefon la politie daca poți să suni, fa ceva!” ii striga disperata prin telefon mamă-sa, dar fata pare grăbită să termine conversația, ca şi cum ar suna din oraș, de la cofetărie, si e gata sa plătească si sa plece: „Săru’ mana, mamă, te mai sun!”

Femeia rămâne stană de piatra, bâiguind:„Fată, fată, nu închide, stai!...” şi in primele clipe nu știe ce altceva să facă decât sa se ia cu mâinile de cap.  

După care îşi amintește că fata are un tată, Filimon, fostul ei bărbat de care s-a despărțit când mai aveau un pic si ar fi ajuns să se omoare. Fata a fost părtaşă la toate certurile lor, l-a văzut pe ta’su beat mort lovind-o pe mamă-sa, a văzut-o pe mamă-sa care, cu agilitate unei pisici, mici si iuţi, a sărit la gâtul lui să îl sugrume sau măcar sa îi scoată ochii. A auzit înjurăturile lor feroce si vorbele grele pe care şi le-au aruncat unul altuia, dar in partea aia de lume oamenii nu se sinchisesc prea mult de insulte. Ocara este parte din cultura locului. Insulta este moneda curenta de conversație, o folosește tot românul, de la opinca la vlădica, iar dacă ești prea sensibil sa o iei, asta e treaba ta: urmașii dacilor se împroașcă cu uşurinţă unul pe altul cu noroiul greu al cuvintelor, uneori le folosesc ca dojană sau alint de îl auzi pe unul salutându-şi prietenul când îl vede pe stradă „Ce mai faci, bă Nelule, fi-al dracului de bandit, te-ai dat la fund, n-ai mai dat nici un semn de viața!” Imprecația este parte din patrimoniul național, un vehicul eficient si constant pe drum al inovațiilor semantice si al înfloriturilor poetic licențioase.

Nu i-a fost greu Mirelei sa îl găsească pe bărbatu-său. Când termină lucrul pe tractor la asociația agricolă locală îl găsești la birt, printre alţi bărbaţi, un grup amorf de pierde vară cu cămăşi murdare la gât, pătate de transpirație, purtate cu luna, unii cu pălării pe cap, din fetru gros de culoarea pământului argilos al satului, involuntare echipamente de camuflaj care nu au mai simțit atingerea aspră a unei perii de când au părăsit porțile fabricii, bărbați cu pielea dungata si tuciurie care beau rachiu si fumează mahorca, amândouă ieftine,amândouă de calitate joasă, in timp ce vorbesc tare si fără sens si rad ca proştii, din te miri ce. Nimeni nu întoarce capul sau se oprește din debitarea glumelor fără perdea, sexuale, brute, nimeni nu îşi atinge borurile pălăriei, ca in filmele americane cu  cowboys binecrescuți, şi zice „sărut mâna, doamnă” când Mirela intra in taverna întunecată cu privirea determinată, energizată de bravura involuntară a disperatului. Aici nu este un western american şi oamenii ăştia nu sunt cowboys. Deși pariez ca văcarii americani sunt la fel de obsedați de sex şi de băutură ca şi ciobanii români sau plugarii ruşi. Este legea naturii îngropată adânc in sângele si carnea bărbatului, pilula de opiu care ne ţine in viață când navigăm, ca bărbați, apele tulburi ale existenţei. Orice erou visează sa se cuibărească in brațele calde, catifelate ale unei femei când se întoarce de la isprăvile lui barbare, si poate încă se mai gândește la cate vieți a hăcuit, sau la câte atrocități a săvârșit, in numele unor cauze care suna bine numai pe hârtie, justificări formale in faţa oamenilor, dar nu şi in faţa lui Dumnezeu, ale distrugerilor de vieți de oameni si de lucruri construite de oameni.

Filimon e aşezat la o masă in mijloc tavernei, cu paharul de rachiu in faţă, si cu o ceata de gură cască în jur, sorbindu-i cuvintele. Are darul vorbitului fostul ei bărbat. La el in gura cuvântul căpătă viaţă nouă, se înviorează,îşi dezvelește feţe pe care ceilalți nu i le-au văzut până atunci si orice spune Filimon sună inteligent si inedit, de parca ar fi ieşit direct dintr-un anunț de ultimă oră la buletinul de știri. Cu darul vorbirii a ademenit-o pe Mirela, dar femeii nu i-a trebuit mult timp sa realizeze că in spatele fațetei de „comunicator” nu sunt decât vorbe goale, rostite de un om lipsit de substanţă, cu caracter îndoielnic şi comportament iresponsabil. Abia intrată in camera joasa a cârciumii, îmbâcsita de fum gros de țigara şi miros greu de transpiraţie, Mirela aude întorsătura finala a unei conversații condusa cu măiestrie de fostul ei bărbat:

„…după ce lacheii pesediști ai lui Turcuman au luat fabrica de bere din Focșani, fu-tu-le muma’n cur de bandiți! Daca ar fi venit…”

Filimon nu apuca sa spună cine trebuia sa vina ca sa îndrepte starea de lucruri, si cei din jurul lui arata de parca ar fi înghițit o gălușca fiarta, supărați ca mentorul lor politic e întrerupt exact la momentul cheie al dezvăluirilor, dar pe de altă parte curioși să afle ce vrea de la el femeiușca aia îmbrăcată într-o scurtă colorata strident, făcută din fâs fojgăitor, cumpărată in Italia, cu siguranță.

„Filimoane, trebuie sa mă ajuți!”, zice Mirela cu răsuflarea tăiată de emoţie, „ne-au furat italienii fata si o duc cu un van in Italia. Trebuie să îi oprim, să ne luăm fata înapoi!”

Filimon se uita la ea cu ochi neutri, de parca ar privi prin sticla, si nu pare șocat de veste. Se vede pe fata lui că nu îi pasă, în ciuda întrebărilor pe care le pune, sub presiunea formalității cerute de circumstanţă:

„Cum așa? Cine ţi-a spus… asta?”

„Chiar ea. M-a sunat din van-ul în care au luat-o, de pe celular. Nu știe unde e, dar a priceput că vor să o ducă în Italia. Cred ca i-a spus unul care vorbește româneşte, sau e român.”

„Cum aşa? Fu-tu-le muma’n cur de bandiţi, cum să ne ia fata? Băi băiete… Şi cu ăştia e rău sa te pui, femeie… Mafioți ordinari… Ăştia te omoară daca te iei cu ei… Nu prea sunt multe de făcut.”

Nu îi ia mult Mirelei să realizeze că Filimon e pe mână cu răpitorii, că el a aranjat să le ia fata, să o ducă în Italia, sa o piardă făcând trotuarul, ca o curvă ordinară. Să ia SIDA, să se prăpădească de tânără. A vândut-o pe fie-sa ca pe-o marfă şi a luat banii, de-aia a auzit Mirela de un tractor nou pe care se lăuda că vrea sa îl cumpere, să devină si el tractorist privatizat, ca alţii, să aibă afacerea lui. Să ofere servicii plătite altora, în loc să fie plătit cu un salariu de mizerie, ca acum. L-a auzit Gelu , vecinul Mirelei, făloșindu-se la grupul admiratorilor de la birt, si i-a transmis femeii ce-a aflat.

Mirela știe că e inutil sa încerce să îl întoarcă pe fostul ei bărbat, să îl convingă că ce a făcut e rău, e criminal, e păcat de la Dumnezeu, că trebuie sa repare greșeala, să o ajute sa îi prindă pe răpitorii fetei lor, sa aducă copila înapoi acasă. Nu are timp sa lupte acum cu cauze pierdute. Iese ca o vijelie din cârciuma, înjurându-i pe toți cu obidă. „Fire-aţi ai dracului de beţivani ordinari, stați toată ziua in cârciuma si beți banii familiei. Voi nu sunteți bărbați, bă, sunteți ciurucuri ordinare! Filimoane, ești drojdia societății! Un nenorocit şi un criminal, asta ești. Am sa te dau pe mana politiei, sa înfunzi pușcăria!” Nimeni din grup nu se supăra când o aud pe Mirela înjurându-i aprig, sunt obișnuiți sa li se vorbească urât, să fie ocărâţi, de neveste, de copii, de șefi. Insultele venind din trupul ala  mititel ii amuză, îi face să râdă strașnic. Mirela trântește ușa tavernei cu putere peste hohotul de râs, de parcă ar vrea să îl zdrobească înainte de a ieși afara, dar ușa e înțepenita, nu mișca mai mult de câţiva centimetri, nu a mai fost unsa de ani de zile.

Când Mirela ii spune polițistului din sat ce s-a întâmplat, ăla o trimite la Focșani. „Vorbiți cu ei, doamnă, asta e mult peste capul meu!” Tot e bine. Ea se aștepta ca polițistul sa înceapă sa râdă şi să-i spună ceva de genul „Da’ ce te impacientezi, femeie, doar  a trimis-o la făcut bani, nu a trimis-o la tăiat. Nu moare nimeni din prostituție, e meserie bună, bănoasa, plăcută aş zice, dacă ai trupul făcut sa atragă ochiul bărbatului si sa îi desfacă punga!” Polițistul din sat e un băiat tânăr, născut după revoluție, neexpus la vechea stare de lucruri. Plus ca l-au învățat în școala de poliţie metode noi, civilizate, în acord cu legea. Asta a fost in trecut cultura la romani: autoritatea zilei nu s-a sinchisit de abuzul femeii, polițiștii, avocații si judecătorii parca erau pe mână cu violatorii, îi amuza forţatul femeii, parcă le făcea bine să asculte povesti despre abuzuri sexuale. Le întărâta simțurile, le aţâţa imaginaţia, li se făcea dor de neveste din timpul zilei, înainte de a termina serviciul. In orice poveste de viol, femeia era vinovata în cel mai pur sens biblic, ca unealta diavolului care îl asmute pe bărbat cu mișcări de şold undoiase si ochi dulci. Trupul subțire, firav, rotunjit al femeii este dovada supremă a vinovăției ei.

La Focșani ajunge sa vorbească cu un locotenent tânăr si el, serios, care ii pune o grămada de întrebări si îi înregistrează răspunsurile tacticos, direct in calculator. După care cheamă pe doi dintr-un oficiu alăturat, si le ordonă să ia legătura cu poliţia de frontieră. Apoi îi spune Mirelei să o sune pe fată, pe celular. Fata răspunde, nu pare speriata, ar vrea sa stea la taclale, dara mamă-sa o taie scurt. „Vorbește cu domnu’ locotenent, fată!”

Locotenentul se prezintă formal si o întreabă politicos detalii: daca știe pe unde sunt, daca oamenii care au răpit-o au lovit-o sau au abuzat-o. Îşi notează răspunsurile calm pe o bucata de hârtie, dar apoi fata închide brusc. „Alo!... Alo, domnișoară! Mă auziți? S-a întrerupt,” ii spune apoi Mirelei care cască ochii alarmata. „O să punem imediat in mișcare forțele pe care le avem, doamnă. Nu vă faceți griji, vă vom recupera fata!” Încrederea afișată de polițist îi dă speranță Mirelei, îi ridică moralul.

„Acum duceți-va acasă, si va contactam noi îndată ce avem vesti. Dați-ne un număr de telefon unde vă putem găsi.” Mirela ia cursa de Călieni înapoi spre sat, se duce acasă ca sa zacă in pat. Fierea o supără iar, si peste toate este hăul asta îngrozitor, spaima grozavă ca şi-a pierdut fata pentru totdeauna, ca nu o va mai vedea vreodată. Viața e o pierdere continua: oamenii pierd lucruri, pierd bani, pierd oameni dragi, pierd șansa de a fi fericiți, de a fi iubiți, pierd timpul… În fiecare secundă pierdem miliarde de celule consumate şi le înlocuim cu celule mai proaspete, dar mai puțin rezistente la timp si uzură. Ființa noastră fizica trece printr-o transformare continuă. Si din punctul îngust de vedere al fiecăruia dintre noi, totul se pierde, nimic nu se transforma. Dar este la fel de adevărat ca nimic nu scapă dintre pereții de aer ai planetei mici, albastre, atât de ermetizați, de puternici, încât nimic nu se scurge în spațiul fără limite. Pierderea vieții înseamnă compuși chimici eliberați din strânsoarea unităţii trupeşti, buletinul de identitate organica, substanțe organice care se reîntorc în natură, în ploaie, în apa lacurilor, în solul negru al câmpiei, în iarba grasa a pajiștii montane. Nimeni nu pleacă de pe planeta pământ, nimeni nu vine. Nimic nu dispare, totul se transformă, doar pâlpâitul gândului si flacăra spiritului se pierd, se sting intr-o ființa ca să apară în alta. Dar fără sa aibă continuitate: Shakespeare si Einstein si Mozart rămân duși pentru totdeauna, irepetabili, definitiv pierduți in spațiul cu sens unic al istoriei.  Mirela nu se gândește acum la filozofiile astea care ei i-ar părea ieftine oricum, îndeletnicire pentru oameni care nu au ceva mai bun de făcut cu viețile lor,pentru ea pierderea fetei e un dezastru absolut. E sfârșitul lumii. Răpirea fetei ii pare mai rea decât moartea. Oamenii construiesc cazemate din piatra, din bani, din influenţă şi putere, fac totul ca sa evite pierderea. Doar ca sa afle ca viața este un registru al pierderilor revăzut şi completat zilnic de către fiecare din noi.

După ore chinuitoare de așteptare, Mirela aude zbârnâitul telefonului, care parcă ca umple camera cu sunetele grave ale unui clopot de biserică. Înhață receptorul cu mâna tremurândă. Sunt grănicerii de la postul de frontiera Nădlac. „Doamnă, am recuperat fata. Este cu noi aici, bine, sănătoasă. Vorbiți cu mama, domnișoara!”

Mirela cade in genunchi, plângând în hohote de bucurie, îi mulțumește lui Dumnezeu cu lacrimi fierbinți șiroindu-i pe fata. „Fată, fată dragă, vorbeşte cu mine, vorbește cu mama, fata mea!” bâiguie Mirela fără să știe ce spune, şi fără să înțeleagă ce îi spune fata la telefon.

 

*

 

Tot timpul asta am ascultat uluiți la Mirela depanându-si povestea, uitând si de foame si de rezervările faţă de femeia măruntă din faţa noastră. Şi pentru ca ani de zile am locuit într-o parte a lumii unde justiția funcționează ceva mai bine, Mirela mea o întreabă la sfârșit pe fosta colegă de școală: „Şi cu răpitorii ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu bărbatul tău? Fostul tău bărbat, adică? Sunt arestați, aduși în justiție?”

Mirela se uita la ea un pic strâmb, de parca i-ar pune întrebări fără sens. „Păi ce să se întâmple? Pe Filimon l-au chemat la politie să îl chestioneze, dar el a făcut pe prostul, a negat orice implicare. Nu au avut ce sa-i facă, nu au găsit nici o dovadă împotriva lui.”

Şi italienii? „Ah, pe aia i-au lăsat in pace, s-au întors înapoi la Roma. Au declarat la poliţie că fata a consimțit să vină cu ei, a fost chiar bucuroasă, şi ei doar vroiau să o ia într-o excursie sa îi arate Italia. Nu au avut ce sa le facă…”

Un hămăit lenos de câine sparge liniștea după-amiezii calme de primăvara târzie. Cați câini lătra in jurul lumii, exact in momentul asta? Câți oamenii se sărută exact in secunda asta, sau au sex, sau au orgasm? Câți oameni omoară alţi oameni exact acum, când vorbim? Câți oameni se roagă, câți oameni cad victima unui accident, exact acum? Planeta este un loc cosmic extrem de activ, extrem de zgomotos. Pe suprafața ei cojoasă pare a se desfăşura continuu o pregătire intensa pentru un eveniment. O pregătire intensă pentru nimic. Nimicul unei calatorii spre niciunde, intr-un spațiu infinit, fără granițe, fără noimă.

*

Ca sa efectueze o rotație în 24 de ore, planeta noastră trebuie sa se învârtă în jurul propriei axe cu 1600 km/oră. În același timp, pământul se rotește in jurul soarelui cu 104.000 km/ora si in jurul centrului galaxiei cu 792.000 km/ora. În timp ce întregul sistem solar, în care pământul este o frântură, călătorește înspre marginile universului cu 95.000 km/ora. Dar nimeni în Călieni nu are cunoştinţă de numerele astea. Pentru toţi azi e o zi frumoasă de vară senină, liniştită, blocată în nemişcare. Iar Mirela tot nu are timp sa se uite la cer fără rost şi cu curiozitate. Găteşte acum în mica bucătărie care dă spre curtea din spatele casei, unde un cocoş mic şi energic îşi arogă drepturile de stăpân. Face o supă de ştevie, care e bună la fiere, o face să funcţioneze bine. Deschide uşa dulapului să se uite după piper. Supa e rea fără condimente şi un pic de piper nu o s-o omoare. Aşteaptă telefonul fetei, întotdeauna sună la timpul asta din zi. Departe, deasupra acoperişului lumii, cometa Halley se apropie de pământ cu 23.456 km/oră.

Femeia Aceasta, Mama Mea

1.       Orice femeie devine mamă in urma unei relații sexuale

Mama mea a fost o femeie pe numele ei Smaranda. Ca toate celelalte femei, ea a devenit mamă în urma unei relații sexuale cu un bărbat. Acel bărbat a fost tatăl meu. Mă întreb dacă ar fi interesant, revelator sau doar șocant pentru mine să aflu detalii intime privind contextul în care am fost conceput, ca de exemplu dacă amorul lor a fost presărat cu picanterii de dormitor, dacă actul a sine a fost îndelungat sau scurt, aducând mai mult cu o descărcare nervoasă, dacă în final au simțit amândoi acea plăcere nepereche pentru care oamenii din mai multe țări folosesc un cuvânt identic, care mie îmi sună mai mult ca o boală fatală: orgasm. În mod sigur tata a avut orgasm când m-au conceput, pentru că un bărbat e construit să savureze şi să celebreze în orice condiții inseminarea femeii și apoi să se bată în piept pentru reuşită,dar am dubii serioase că mama a simțit vreo senzație fizică mai deosebită. La vârsta când am început sa înțeleg mulțimea de lucruri care ani în șir mi-au sărit în ochi cu prezenţa lor cotidiană,strigând la ochi orbi și la urechi surde privește și înțelege, fără să reușească să-mi pornească vreodată motorul silențios al judecății, victimă ignorantă, ca toți ceilalți oameni, a invaziei zilnice de întâmplări mărunte, stupide, fără sens, numite generic viață, mi-am dat seama că mama nu îl iubea pe tata. “Iubire” ca cea despre care citim in cărți sau vedem in filme, o relație vizibilă și totuși intangibilă, unind doi oameni care se îmbarcă împreună, de comun acord, uniţi de o pasiune robitoare si eliberatoare în același timp, într-o croazieră a senzațiilor și descoperirilor de sine în ape care, ca existenţa omului, sunt şi clare, şi tulburi. Dar la urma urmelor dragostea zugrăvită artistic nu este altceva decât idealul pur al perfecţiunii sentimentului, în timp ce majoritatea oamenilor rămân doar mânați de invizibilele legi ale firii din afara lor, de procesele biologice adânc tăinuite înlăuntrul lor, de frica de singurătate și de moarte într-un univers care nu este altceva decât hău pur, nesfârșit, absolut, negru, planând amenințător deasupra orașelor animate, colorate, luminate feeric de focurile de artificii ale anului nou, când oamenii celebrează cu o plăcere masochistă duşmanul lor imbatabil: timpul. Legături simpatetic-neuronale, combinaţii chimice guvernate de configuraţia şi conţinutul glandelor, pe care majoritatea oamenilor le numesc, generic, cu ignoranța întărită de puterea obișnuinței, dragoste.

Poate că odată în viaţa ei Smaranda s-a simțit atrasă de un alt bărbat, pe care ar fi putut sa îl întâlnească şi să îl iubească, şi poate chiar l-a întâlnit, şi l-a iubit într-un amor furat, ciopârţit de timp, strivit de convenienţa socială, sau doar unul platonic, neîmpărtășit, şi poate a știut ca ăla era bărbatul pe care îl căuta, sau poate că nu a știut. Poate doar a trecut pe lângă el, pe stradă, si pentru o fracțiune de secundă poalele hainelor lor s-au atins, cu un fâşâit moale, înfundat, si poate că amândoi au simțit un val de căldură împrăștiindu-se în abdomen, brusc, fără explicație: era dimineață, soarele era încă copil, iar strada moţăia adumbrită, șerpuind in posibilități neexplorate, învelită in răcoarea cu miros de copilărie a castanilor. Sau poate că nu a întâlnit niciodată acel bărbat pentru simplul motiv că el trăia in Africa, şi vorbea limba Zulu, şi îi plăceau femeile cu pielea neagra ca abanosul, şi umbla desculț. Asta nu se va ști niciodată, si nimeni nu o va putea ști. Pariez ca nici măcar Creatorul nu o va ști, doar dacă este un dumnezeu meschin, obsedat de control, un tipicar cu minte îngustă petrecându-şi existenta lui infinită în timp şi spațiu ca să monitorizeze si să influențeze mișcările haotice, lipsite de sens, ale unor furnici pe care le-a inventat intr-o săptămână când nu avea ceva mai bun de făcut, le-a creat ca să se miște nenatural, ridicate pe picioarele din spate, şi le-a implantat un creier cu care sa înțeleagă că viața lor e scurtă, şi că vor muri fără să înțeleagă de ce au trăit si, mai ales, de ce trebuie sa moară.

Nu știu dacă Smaranda s-a simțit vreodată atrasă de alt bărbat, dar știu sigur că acel bărbat nu a fost tata. Dar asta nu m-a împiedicat pe mine să exist, un rezultat al relației lor sexuale, al copulării care s-ar fi  putut produce ziua sau noaptea, care nu mai contează ca s-a produs fără atracție fizică sau sentimentală, ci poate doar din dorința comună de a avea un copil, pentru că în lumea oamenilor o familie fără copii este o familie neîmplinită. Sau poate că m-au conceput din dorința egoistă de a avea pe cineva care sa aibă grijă de ei la bătrânețe, cineva pentru ale cărui servicii nu vor trebui sa plătească, deși este fapt dovedit că in general calitatea serviciilor bazate pe relația sanguină este mult îmbunătățită de existenţa unei motivații financiare.

 

2.       Înțepenit in casa părinților mei, ostatec in casa copilăriei mele

Şi iată-mă aici, în această clipa unică care s-a şi evaporat în aburul uitării de îndată ce am menționat-o, în cădere liberă în cascada mută a timpului care ne menține intr-o stare de permanent consum, de incertitudine devoratoare, parca vrând sa scape prea repede de noi, eu, fiul lor, imobilizat în casa lor, care este și casa copilăriei mele, incapabil sa găsesc ieșirea din labirintul complicat, lipsit de sens, al existenţelor lor încurcate ca un ghem de ață tras afară de pe mosor de o mână neîndemânateca, şi totuși atotputernică. Părinții mei sunt amândoi bătrâni, foarte bătrâni, şi pentru ei bucuria vieții s‑a transmutat în groaza vieţii. Nesiguranţa că mâine vor putea rămâne erecţi, capabili să facă umbră pământului. În anumite țări din Africa, oamenii la vârsta lor au pierdut deja șirul anilor, au uitat care le e vârsta, iar rudele si cunoscuții lor au uitat si ei. Iar când vine vremea recensământului, şi inspectori de la guvern, cu cămăși albe, umede de transpirație, pătate de praf, plictisiți, obosiți, tracasați, îi întreabă ce vârstă au, spun şi ei, într-o doară, “am patruzeci si cinci de ani,” si asta e ceea ce funcționarii sfârşesc prin a pune pe hârtie, și din cauza asta demografi veniţi din multe părţi ale lumii descoperă toți că Africa este un continent tânăr. Să te faci doctor, îmi spune tata în timp ce despătureşte ziarul în care nu vei găsi nici o frază care să descrie o bucată cât de mică de realitate, nealterată de minciună sau fals. Să iei o fată cu bani, se bagă mama, că noi am fost pârliți, după care se uită cu ochi acuzatori la tata, care nu a fost bun de făcut bani, nu a fost bun la oameni, nu a fost bun ca bărbat, şi în general nu prea a fost bun de nimic. În zece minute se vor certa pentru ca tatei i se face o foame de lup după doza zilnica de insulină pe care şi‑o injectează sub pielea de la burtă, iar mama s-a puturoşit, nu mai vrea să facă nimic pentru familie.

„Un ou n-ai fost in stare sa iți faci toată viața, Miroane! Mă aștepți pe mine să te hrănesc ca pe un copil de ţâţă. Alți bărbați se descurcă singuri, tu ai nevoie permanentă de ajutor. Ca un bebeluş. Poate că m-am săturat şi eu, uite că nu mai vreau să mai intru in bucătărie în seara asta! Vreau să mă relaxez. Să mă gândesc numai la mine…”

„Dă-i dracului pe ăilalţi bărbați,” contraargumentează tata, „mi-ai împuiat capul cu prostia asta. Nu o să mă apuc acum, la bătrânețe, să fac ce nu am făcut când eram tânăr! Dacă ţi‑e lene să pui un ou în tigaie, mă culc flămând.”

Eu visez în timpul ăsta la tramvaiele roşii şi albe ale Bucureştiului, zgâlţâind din somn dimineaţa buimacă de vară cu scrăşnet ascuţit de metal călcând metal, cu pietrele pavajului marilor bulevarde rotunjite şi lucioase, rasunănd ca nișe instrumente de percuție sofisticate când sunt câlcate de cauciucurile moi ale mașinilor, cu standurile de covrigi calzi înşiraţi pe sfoară, pe lângă care oamenii trec în viteză, ignorând mirosul de pâine caldă, ca făcută de bunica în vatra de lângă bucătărie, cu parcuri verzi pătate de un soare galben viu, în care oameni tineri stau pe bănci şi se sărută. Visez sa fiu oriunde altundeva decât în casa părinţilor mei.

 

3.       Tata pune ochii pe Smaranda in condiții pe care lumea nu le consideră morale

Mama nu l-a  iertat niciodată pe tata pentru că i-a făcut ochi dulci când fosta lui nevastă trăgea să moară, decimată de cancerul care se încolăcise întâi la sân şi apoi se târâse prin tot corpul, ca un șarpe căruia ii place să trăiască ascuns adânc sub piele de femeie. Ei i‑a pasat întotdeauna de ce vorbește „lumea”, un termen pe care îl auzeam invocat in casa noastră de câteva ori pe zi: Ia şi tu o cămaşă curată pe tine, că ne vorbește lumea! Nu mai umbla cu golanul lui Rouă, că lumea vorbeşte rău de ei. Tăceţi din gură, nu mai vorbiţi aşa tare, că ne aude lumea! Potrivit impresiei pe care mi‑o lăsau reacţiile mamei, apartamentul nostru liliputan nu era spoit cu var alb, ci cu o concocţie groasă formată din milioane de buze anonime care şoptesc sentinţe acuzatoare printre milioane de urechi ciulite în permanenţă, ca să nu scape nici o referire la elemente de pe o listă numită „lucruri care nu sunt pe placul lumii.”

Smaranda era sora medicală care fusese desemnată să vină, o dată pe zi, ca să administreze injecții cu morfină muribundei. Era frumoasă Smaranda la vremea aia, deși trecuse binişor de prima tinerețe. Bărbații întorceau încă capul după ea, cu instinctul vânătorului care simte miros de pradă, așa că de să îl acuze pe tata? “Nu ai avut măcar răbdare sa iți duci femeia la groapă si să o jelești un pic, să porți doliu, după datina veche. Ce zic eu, nu ai avut răbdare sa moară. Femeia ta zăcea in pat, gata sa se stingă dintr-o clipă la alta, şi tu te holbai la fundul meu. Ptiu, toți bărbații sunteți la fel, niște păcătoși… Va gândiți numai la aia, doamne iartă-mă!” își  încheia mama pledoaria și dădea din mână scârbita. Smaranda se referea la presiunile sexuale pe care le pun bărbații pe femei, mânați de dorința de sex acerbă, oarbă, grea, care le ia gândirea, le înmoaie judecata, îi face robii instinctului. Bărbații sunt uneltele planului divin care a propus popularea rapidă, masivă, agresivă a unei planete minuscule învârtindu-se in jurul unei stele pitice şi ea, cu niște ființe bipede, vulnerabile, perfide şi lacome. Dar ea nu putea să intre in dezbateri filozofice, nu era în firea ei, și spunea “aia” când se referea la obiectul carnal al dragostei animale, neînfrânate,deşi și eu și tata înțelegeam despre ce vorbea, încă tata cu mintea mai plină de detalii grafice pe care eu nu le puteam avea la vârsta aia, pentru că eram încă virgin si văzusem vulve de femei numai intr-o revista pornografică veche, ferfenițită de prea multă folosire și dosire pe sub paturi, în colţuri umbrite de camere, unde nu putea fi descoperită uşor. Mama era o făptură rușinoasă, pe care am auzit-o rostind doar un cuvânt din categoria celor considerate impure: căcat. Când tata era bolnav la pat, trăgând să moară de la o infecție gravă la prostată, incapabil să se ducă la baie fără asistență, s-a scăpat pe el, a defecat între cearceafuri, si atunci am auzit-o certându-l cu obidă , zicându-i “Uită-te la tine: om bătrân si te căcași pe tine! Ce mă fac eu cu tine în halul acesta. Miroane?” şi tonul din vocea ei vroia sa spună “daca nu mori acum, cum mă descurc eu cu tine, de-acum încolo?”, deși nu am auzit-o niciodată punând gândul ăsta intr-o frază explicită.

De fiecare dată când ii reproșează bărbatului ei că nu s-a putut abține si a început să o curteze când femeia lui nu se răcise bine în groapă, făcând-o și pe ea părtașă la păcatul lui, Smaranda pune o mască dușmănoasă pe față, ochii i se oțelesc, pomeții obrajilor îi cad, pielea i se face cenușie. Tata nu suportă mutra asta, reproșurile ei aspre, fără perdea, el crede că n‑a făcut nimic rău si răbufnește răstit într-o admisie pripită: “Ce vrei acum, eu nu puteam sa stau fără femeie!” Dar asta nu face decât să toarne gaz pe foc, supărarea Smarandei ține, se adânceşte, iar tata, exasperat si ațâțat de dușmănia de pe fața mamei, îi zice cu năduf “Ce, iar ți-a căzut nasul?”

În ziua când s-au întâlnit prima oară, în camera soției muribunde a tatălui meu, Smaranda locuia împreună cu sora si cumnatul ei, în casa lor din Şalba Mică, pe strada Alângăi, la numărul 15. Eu nu am înțeles niciodată ce putea să însemne o “alângă.” Dacă reprezenta un lucru sau daca era numele cuiva sau denumirea unui loc geografic, oricum îmi suna oribil în urechi. Probabil că asta au simțit si edilii orașului, pentru că la un moment dat plăcuța străzii a fost schimbată şi strada redenumită “Strada Trandafirilor”, asta în ciuda faptului ca nu era nici un trandafir pe stradă, oamenii preferând sa pună crini sau lalele sau nimic. Dar ani de zile după  schimbare oamenii continuau sa folosească denumirea Alânga când se refereau la stradă, şi ăsta era un alt semn ca oamenilor nu le place schimbarea. Poate pentru că au destulă schimbare în viețile lor care curg la vale, ca într-o cădere de apă rapida, învolburată, zbuciumată fără rost în valuri mici dar tăioase, înspumate pe la margini. Când mama l-a întâlnit pe tata in condiții pe care ea le-a definit mai târziu ca imorale, soră-sa şi cumnatu-său se cam săturaseră de ea. Smaranda locuise la ei aproape zece ani, era fată bătrână la cei treizeci si trei de ani ai ei, in ciuda faptului că avusese cârduri de pețitori, pe care ii refuzase unul câte unul, pe fel de fel de motive. Iar când ocazia s-a ivit in persoana unui inginer tomnatec, apropiind cincizeci de ani, cu femeia lui trăgând să moară, răpusă la pas domol de cancer, au zorit-o sa nu piardă şansa. “Da’ e bătrân, nea Costache! “ se văicărise Smaranda lui cumnat-său, degeaba, pentru că nea Costache era hotărât sa nu piardă șansa din mâini. “Și ce dacă e bătrân, Smarando, asta e chiar mai bine, înseamnă că e fire stabilă, nu îi mai umblă mintea după fuste. E om așezat de-acum, vrea o casă a lui, de care n-a avut noroc. Şi inginer pe deasupra, om cu carte…” Smaranda nu era ușor de convins: “Ce așezat, nea Costache? Dacă l-ai vedea ce ochi dulci îmi face când mă duc să îi fac injecții nevesti-sii care zace în pat, piele pe schelet, te-apucă scârba!”

Când Smaranda a continuat-o pe ai, plângându-se ba că inginerul e muieratic, ba că e neserios, și gras, pe deasupra, nea Costache i-a dat un ultimatum, nu direct, ci prin gura nevestei. Adică soră-sa a luat-o deoparte și i-a zis: “Mă Smarando, Costache acesta e pornit rău de tot! Eu zic ca trebuie sa te ții de ingineru’ ăsta acum cât ai ocazia, că nebunu’ ăsta al meu nu te mai suportă, te vrea afară din casă. Și îmi face și mie viața un coșmar.”

Cred că în final mama l-a disprețuit pe tata nu pentru lipsa lui de principii morale, ci pentru că a fost unealta sorții, mijlocul care a permis dislocarea ei din spațiul aparent confortabil al unei familii pe care o simțea ca fiind a ei, deși nu era. Casa surorii ei şi a cumnatului, unde putea să îl îngrijească pe Lăbuş, câinele gospodăriei cu ochii plini de puroi, de la o infecție cu praf, care părea să nu se mai termine, în timp ce nea Costache îl lovea cu bocancul greu drept in pântec, înjurându-l, “Marș de-aci, javră ordinară, o să ne umpli de pureci!”, după care câinele pleca fără să mai schelălăie, parcă acceptându-şi fără luptă locul mizerabil în lumea oamenilor.

 

4.       O pictură cubistă a unei femei, Smaranda

Femeia aceasta, Smaranda, are multe fețe, care se revelează in funcție de unghiul din care privești si de subiectul care o privește. Oamenii sunt ca vinurile păstrate in pivniță: unele dintre ele sunt dulci, zemoase, altele sunt acre si iuți la limbă, unele sunt tari, altele sunt slabe. Și pentru că Smaranda face parte din stupul ăsta gigantic numit omenire, viermuind de bipede întreprinzătoare, cu un cap disproporționat de mare faţă de trup, care sunt preocupate  constant să facă ceva, să dărâme totul numai ca să o ia mereu de la capăt, şi să re‑construiască totul, sunt îngrozite să se oprească ca să privească cerul şi stelele, alegând să fie într-o continuă mișcare, mânate de spaima nemișcării eterne, ea există numai în măsura în care ceilalți se uită la ea și privirile și vorbele lor îi spun că există. Dacă nimeni pe planeta asta nu i-ar fi spus mamei vreun cuvânt, vreodată, probabil că ea ar fi crezut că e o salcie la marginea lacului, o salcie de un fel aparte, umblătoare, vorbitoare, cu mâini si cu picioare crescute ca crengile dintr-un trunchi comun, sau poate ar fi crezut că e pală de vânt, care ia forma unei maimuțe energice, vii, dar în final tot plămădeală de vânt e. Dar din momentul în care s-a născut, oamenii din jurul ei, familia, societatea, au avut grijă sa îi spună cum e, cum trebuie să fie, cum trebuie să nu fie. Și aşa Smaranda a aflat şi ştie că e o creatură mică, gingașă, un caracter flexibil si generos, o persoană mofturoasă, cu schimbări dese de caracter, care nu se poate hotărî la nimic, căreia îi pute totul in jur, o femeie mignon, cu trăsături delicate, fine, o persoană inteligentă, cu o judecata echilibrată, o femeie pudică, cu frică de dumnezeu, o creatură cu două fețe, şireată, cu știința vieții, pe care o ține ascunsă bine în spatele unei figuri de mironosiță, nasul mic si faţa de stea de cinema,fundul cam mare şi picioarele scurte, o soție atașată, caldă, dedicată soțului ei şi familiei, o soră bună, o persoană care e tentată sa creadă tot ce ii spui și pe care toți pot să o ducă de nas cum vor, o femeie căreia nu i-a prea pasat de simțămintele celorlalți, incluzând sora ei mai mare, prea preocupată să își vadă de propriul interes, un caracter puternic, de oţel, care nu se îndoaie ușor, o persoană cu principii de fier, o persoană imatură, o persoană mergând la biserică dar în general fără tragere de inimă să țină toate posturile ca în calendarul bisericesc, o femeie care e gata oricând de confruntare, cu fața urâțită de priviri dușmănoase, o ființă umană nutrind compasiune adâncă pentru semenii ei mai puțin norocoși, o femeie cu frica lui Dumnezeu și atașament pentru sfânta biserică și datinile ei străbune, o soţie lamentabila, o mamă rea ,o mamă bună…

 

5.       Tata moare în patul în care am fost conceput

Ca toți ceilalţi care călătorim prin viaţă fără asigurare împotriva morţii şi cu speranţa unui drum uşor, fără incidente, mama a încercat cu o precauţie optimistă să memoreze părerile celorlalţi despre ea si să le aplice corecții oferite de propriile ei păreri despre sine. Rezultatul acestei activități este construcția încrederii sau îndoielii de sine, una dintre puţinele activităţi care dau sens trecerii noastre pasagere prin nesfârșitul cosmic, iar în cazul Smarandei rezultatul a fost o personalitate cu două feţe, una lăuntrică, una expusă. Privită dinafară de ochi străini, mama apărea moale ca un pumn de făină, în timp ce pe dinăuntru noi ştiam că era tare ca o bară de oțel. Cu noi, cu tata si cu mine, se întâmpla ceva apropiat de metamorfoza unei larve de fluture: personalitatea ei lăuntrică ieşea afară ca o cârtiţă sătulă de întuneric, rezultatul fiind o confruntare aproape permanentă cu tata pe lucruri de nimic, stofa ieftină, peticită peste tot, din care e croită viața oricărei familii. Tata trebuie sa fi resimțit din greu muntele înalt din fața lui pe care nu era capabil sa îl urce, pentru că de câte ori se certau – si asta se întâmpla destul de des -, încheia întotdeauna cu același reproș rostit nervos: “Ești o femeie cu care e imposibil de trăit!” Şi totuși a trăit cu ea. Ani mulţi, unii dintre ei buni. Şi in final a murit cu ea lângă el, în aceeași cameră în care se chinuise două luni, îngrijit de ea, hrănit de ea, pe jumătate paralizat. A murit când eu citeam in camera alăturată o carte al cărei titlu ori autor ori subiect ori culoarea coperţii nu mi le mai amintesc, pentru că probabil creierul meu a îngropat într-adins în groapa adâncă a uitării orice amintiri care-i sunt neplăcute. Mama nu a țipat sau tras de păr sau jeluit cu glas amarnic când l-a văzut pe tata dându-si sufletul, doar a intrat in camera mea, fără să bată, ca să îmi aducă vestea. „Tatăl tău a murit,” mi-a zis simplu, fără tremur in glas, cu firescul cu care mi-ar fi spus „tatăl tău a venit de la lucru, spală-te pe mâini si vino in bucătărie, sa mâncăm.” Am fost îngrozit când mama mi-a spus sa o urmez in camera alăturată, în care cadavrul zăcea întins pe pat, într-o poziție nefireasca prin imobilitatea absolută. Același pat in care dormisem de atâtea ori înainte somnul dulce al după-amiezii, același pat în care mă masturbasem când ai mei erau plecați în oraș, la cumpărături mai lungi din care rareori veneau cu altceva decât două plase de mâncare. Același pat în care mă concepuseră, cu cincisprezece ani în urmă, după o partidă de sex in care tata avusese cu siguranţă orgasm, si mama mai mult ca sigur nu. Eram înfricoșat pentru că nu mai văzusem un om mort înainte, şi se întâmpla acum chiar în apartamentul nostru minuscul, şi era tatăl meu. Tatăl meu mort? Tata care striga la mine cu voce panicardă să fug să deschid televizorul la șapte fără cinci minute in fiecare seară, ca să nu pierdem telejurnalul? Când am găsit puterea să mă uit la el, nici măcar nu părea mort, era doar extrem de palid. O faţă de ceară. Ochii îi erau închiși, dar gura i se căscase larg, dându-i înfățișare de strigoi, contorsionată în copia unui râs straniu, un singur cadru din filmul unui hohot la al cărui sfârșit nimeni nu mai apucase sa fie martor. În ciuda transformărilor rapide aduse de rigor mortis, tata părea că doarme un somn adânc, și singurul lucru care lipsea era sunetul ca un grohăit al sforăiturilor puternice, neîncetate, pe care le auzeam în fiecare noapte dinspre camera lor, distinct, prin peretele despărţitor. Subiect în ciclul negării iniţiale, mă pomenisem întrebându-mă în gând de ce mama nu încearcă sa îl zgâlțâie puternic, să strige la el, să îl pălmuiască peste obraz ca să îl trezească din coșmarul adânc în care părea cufundat. Și apoi era lumina soarelui care intra voioasă prin fereastra întredeschisă, care lăsa sa pătrundă în cameră boarea călduță a începutului de vară, vara copilă împrăştiind muzica simplă a unei planete care părea prinsă într-o forfoteală continuă, un corp ceresc plin de viață unde nu puteai concepe că în fiecare secundă mor sute de mii de oameni, ca să facă loc altor sute de mii să se nască. Câtă risipă de material organic! Câtă risipă de visuri şi de gânduri neterminate!

Nu am văzut-o pe Smaranda vărsând o singură lacrimă la înmormântarea tatălui meu. Nici mie nu mi-a venit să plâng. Nu am văzut pe nimeni plângând în jur. Eu nu am simţit magnetismul figurii tatălui când era în viață, şi poate pentru că el era primul care detesta transformările aduse de bătrâneţe. Pe peretele camerei părinţilor era agăţată o ramă cu o fotografie veche, alb negru, cu ambele culori dând de‑acum în nuanţe de cenuşiu, care îl arăta pe tata la nici treizeci de ani (nici el nu îşi mai amintea vârsta când făcuse poza.) De multe ori se uita la fotografia aia veche, din care privea arogant un tânăr cu ten închis, probabil măsliniu, ochi scociorâtori şi o mustaţă subţire, bine îngrijită, şi zicea plin de nostalgie: „Priveşte ce bărbat frumos eram la tinereţe! Ce înseamnă bătrâneţea asta! Face din om ne‑om…” Doar atât spunea. Atât putea fi tot ce îmi spunea într‑o zi. Tata nu m‑a luat niciodată să batem mingea afară, sau să înotăm împreună, sau să călărim bicicletele fără vreo direcție clară într‑o după amiază leneşă de august, dar mă lua cu el de multe ori prin centrul oraşului, pe Strada Unirii, unde oamenii nu veneau cu treabă, veneau doar să se plimbe, să se uite unii la alţii, să se salute şi să vorbească între ei, dacă se cunoşteau. Mergeam tăcuţi eu şi tata, unul lângă altul, de la un capăt al străzii la altul, şi înapoi. Repetam turul ăsta de câteva ori înainte de a ne întoarce acasă. Când întâlnea vreun cunoscut, mă prezenta cu mândrie: „Ăsta e fiu‑meu. E premiant la Liceul Nicolae Bălcescu. A câştigat menţiune la olimpiada naţională de matematică.” Şi­‑atât. Tata nu mi‑a spus niciodată că mă iubea, deşi sunt convins că eram tot timpul în gândurile şi în inima lui. Numai că termeni legaţi de iubire, derivaţi din ea, nu existau în vocabularul lui. Nimeni în familia noastră nu îi folosea, iar eu nici atât. Eram prea tânăr ca să definesc simţăminte, să mă bucur de ele, sau să le resimt. Ceea ce simţeam pentru el la vârsta aia era mai mult afecțiunea naturală pe care o resimte orice fiu pentru părintele său, magnetismul sângelui lui pe care îl purtam în mine. O afecţiune care nu s-a transformat niciodată în timpul în timpul cât el a fost o prezență vie pentru mine în dragoste definitivă, necondiționată, incasabilă. Eram mai degrabă obișnuit cu el fiind mereu acolo, fiind pentru mine, o prezență constantă în viața mea, bărbatul pe care îl văzusem de cele mai multe ori în scurta mea existență de până atunci, dar cu care nu reuşisem să comunic mai mult decât cu Minodor, bunul meu prieten de joacă. Mi-era rușine cu el pentru ca era bătrân, și uneori nu găsea cuvintele potrivite, și făcea gafe exprimându-se, și alegea să își expună părerile despre lume si societate în faţa tuturor, deși părerile lui mergeau contra curentului general de opinie, și de cele mai multe ori oamenii încetau să îl asculte, râdeau de el, îl luau în tărbacă, făceau mișto de el, chiar îl insultau când li se părea că bate câmpii argumentând că America este o ţară de oameni agresivi cu violenţa in sânge, o adunătură de oportuniști, obsedați de putere si de bani, un imperiu mai influent decât Imperiul Roman, si din multe puncte de vedere mult mai periculos decât imperiul sovietic, pe care toți îl urau si îl vroiau pierit de pe faţa pământului, șters din istoria trecută si viitoare. Oamenii mai tineri îl provocau la dueluri verbale numai ca sa sfârșească prin a-și bate joc de el, a face glume nesărate pe seama „lu’ dom’ inginer care le știe el pe toate”, i se adresau cu „tataie” si făceau referiri la bărbăția lui apusă. Apusă ca puterea rușilor pe care îi iubești tu, tataie! Mă durea că oamenii îl tratau cum îl tratau, și mă chinuia neputința de a face ceva, de a-i lua apărarea, de a lupta pentru el, de a-i reda demnitatea.

La înmormântarea lui, am simțit că era de datoria mea sa plâng, si m-am sforțat să plâng, reușind numai atunci când mi-am văzut colegii de şcoală sosind într-un grup disciplinat, tăcut. Doar că plânsul ăla nu era izvorât din părerea de rău că tata murise. Părerea de râu era pentru mine, jeleam timpul greu prin care şi eu şi mama trebuia să trecem, vroiam ca colegii mei să vadă cât e de greu să fii in situația mea şi cât de brav trebuia să fiu ca să fac faţă ca un bărbat clipelor ălora devastatoare, în timp ce ei, cu părinții lor tineri, puternici, influențabili, erau protejați.

A doua zi de după înmormântare, mama m-a rugat să o ajut sa pună într-un sac toate hainele tatei. „Astea merg la oamenii săraci,” mi-a spus simplu, dar cu determinare, și eu doar am dat din cap a aprobare, fără să am habar cine erau sau cum arătau acei „oameni săraci” la care se referise. Singurii oameni săraci de care auzisem erau prăpădiții de pe străzile metropolelor americane, victime ale societății de consum, bazate pe exploatarea omului de către om şi lăcomia capitaliștilor rapace. Mi-a plăcut una dintre hainele tatei, pentru că aducea cu unul din sacourile purtate de detectivul Mannix din serialul de televiziune pe care îl urmăream cu pasiune, si am întrebat-o „Pot să o păstrez pe asta?” la care ea m-a tăiat scurt: „Tu nu o să porți haine de la oameni morți.” În clipa aia am realizat că tata va rămâne întotdeauna în memoria mea un om mort, şi că lucrul de care îmi voi aminti mereu va fi pielea palida, ca de ceară, gura larg deschisă, care arăta ca un instantaneu fotografic al unui hohot de râs sau de plâns cadaveric.

 

6.       Baba

Singura dată când am văzut-o pe mama plângând la o înmormântare a fost la moartea mamei ei. Mama mamei a fost bineînțeles bunica mea, dar nu îmi amintesc să o fi chemat vreodată „bunica” sau chiar să mă gândesc la ea ca la bunica mea. Toți din jur îi ziceau “Baba” şi eu, urmând exemplul lor, îi spuneam „Baba.” În partea de ţară unde trăiam, a chema o femeie babă era o insultă, dar pe Baba nu părea sa o deranjeze. Părea chiar bucuroasă când rudele se adunau în jurul ei și o întrebau cu voce tare, prea tare, “Ce faci Babo, ești mai bine?”, cu lucirea unei raze de satisfacție așezată blând pe fața pergamentoasă, zbârcită de vârstă și de alimentația proastă. Baba era căzută la pat de ani de zile, oarbă si paralizată de la brâu în jos. Când mă gândesc la ea mi se proiectează pe ecranul minţii o baracă scundă, construită în pripă din bucăți de lemne rămase de la o altă construcție, vopsită în grabă cu var alb de o mână neîndemânatecă sau prea puţin binevoitoare, în care Nucu, fiul ei şi fratele mai mare al mamei, o mutase ca să zacă, construise numai pentru ea un hotel minuscul, pasager, de proastă calitate, pe ultimul segment al existentei ei pământene.

“Se cacă ca o vacă și se pișe ca din fântână, bătrâna, nu înțeleg din ce iese atâta, că e o mână de om”, se plângea nea Nucu, și continua belicos, întors către Smaranda si sora-sa: “Iar voi vă țineți fundurile alea grase deoparte si mă lăsați numai pe mine sa am grijă de ea! Că eu sunt mai prost decât toți! Să știți că am nevoie de mai mulți bani, trebuie sa cotizați mai mult, altfel mi-o luați de pe cap si o duceți la voi!” Și tata si unchiul erau martori când nea Nucu își făcea de ocară surorile, dar nu ziceau nimic. Era dreptul împământenit al fratelui mai mare să își controleze familia cu pumn de fier și să ceara socoteală când i se părea ca lucrurile merg strâmb. Iar daca avea chef sa le tragă o palmă , cine avea dreptul să îl oprească? Tot bărbatul știe că de cele mai multe ori femeia ascultă de pumn, cu mintea ei scurtă si caracterul de catâr pe care i le-a dar Dumnezeu, probabil într‑o clipă de neatenţie.

În plus nea Nucu avea reputația unui om violent, de ai cărui pumni își aminteau încă mulți când, flăcăi fiind, se întreceau pe graţiile aceleiași fete. Când mama începea sa vorbească despre puterea fizică a fratelui ei mai mare, o făcea cu admirație, se încălzea povestind, creând imagini grafice, expresive, era ca şi cum priveam un film de acțiune, la televizor. “Și când îl înconjurau ca lupii, din toate părțile, să sară toți pe el deodată şi să îl omoare cu pumnii, știi ce făcea Nucu? Se punea cu spatele la perete, și începea să împartă pumni, în stânga și-m dreapta, să dea cu picioarele in jur, uite-așa le rotea, ca pe-o morișcă, până când o luau toți la goană, învineţiţi şi însângerați. Ba pe vreunul Nucu îl ajungea din urmă și îl stâlcea în bătaie. Era rău de tot frate-meu ăsta când era tânăr. Nu exista bal pe vremea aia să nu se termine cu bătaie. Iar frate‑meu era recunoscut drept bătăușul Şalbei!” Era și frică și admirație în vorbele mamei.

Nea Nucu era un om mare și gras, cu o figură bonomă, care nutrea o simpatie profundă pentru mine. Îi plăcea când îl salutam, ridicându-mi șapca de elev de pe cap, cu o mișcare largă, studiată,  respectuoasă, care imita grația unui gentleman. Se bucura să audă de la tata ca făceam bine la școală, că profesorii mă apreciau, si chiar făcea planuri pentru mine. “Pe băiatul vostru îl faceți doctor – toată lumea vroia sa mă facă doctor -, Miroane, că seamănă cu ta-su, e deştept!” zicea către tata, când stăteau amândoi sub umbrarul gros al prunului de la fântâna americană din curte, bând țuică fiartă și discutând politică. Tata avea numai vorbe bune despre Nucu, poate și pentru că cumnatu‑său era singurul care nu îl contrazicea în admirația lui deschisă pentru soviete și comuniști. Cu Nucu tata putea să repete fără griji maxima lui favorită „Daca e sărăcie, e comunism!”

Smarandei îi era încă teamă de fratele ei mai mare. Amintirea îi era marcată adânc de durerea și spaima pe care i le provocaseră scatoalcele administrate de fratele mai mare în tinerețe, când rămăsese singurul bărbat și susținător în familie, după ce tatăl lor, bărbatul Babei, se prăpădise de tânăr, de inimă slabă. Nucu se pomenise investit de soartă cu puterea sa facă decizii importante pentru toată familia și să împartă dreptatea cum știuse și el mai bine.

Eu am găsit curajul să intru în coliba în care zăcea Baba numai o dată, şi asta nu cu mult timp înainte ca ea să se prăpădească. Prin lumina chioară a becului am întrezărit o mogâldeața îngropată într‑un morman de haine negre, prăfuite, învechite, îngrămădită într-un colț de pat. Nu mai rămăsese mult din Baba, părea având acum dimensiunea unui copil. Mirosea a spirt si a dulce în cameră, miasma cărnii de om bătrân, bolnav. Smaranda o freca pe mâini si suspina plângând: “Oh, mamă, ia uite ce mâini slabe și urâte ai făcut, mamă! Ca două beţe au rămas, săraca de tine!” în timp ce Baba răspundea cu un fir de glas “Smarando, măcar nu mă ia bunul Dumnezeu la el, Smarando!” Ca după aia, simțindu-mă înăuntru, de parca ii dăduse Dumnezeu vederea înapoi pentru o secunda, Baba să se învioreze brusc: “Cine e aici, Smarando? Ori e băiatul tău, ăla deștept? Așa e? E el? Pot să îl ating?” “Nu e, mamă, ți s-a părut,” sărise mama ca arsă, făcându‑mi un semn energic să ies afara. “Sunt o grămadă de microbi acolo, să nu mai încerci să intri, mai bine stai afară, la aer curat,” m-a certat mama mai târziu, în tren. După care s-a întins la o lungă discuție cu tata, terminată în altă confruntare, pe motivul banilor pe care ii cere Nucu de la ei, ca să aibă grija de mă-sa. „De mama lui, nu mai puțin!” accentua tata. Degeaba îi repeta Smaranda tatei că e greu sa îngrijești un muribund, mai ales unul paralizat la pat, că are şi el dreptate, tata o ținea una și bună. “E și mama lui, Smarando! Are nevoie de banii noștri ca sa o îngrijească? Altfel o aruncă în stradă?” Mama își încerca din nou norocul: “Ce‑ar fi atunci să o aducem la noi, să am eu grijă de ea, săraca?” La care tata concluziona grăbit: „Parcă am mai vorbit asta! Unde s‑o ții în cușca noastră de apartament?”

 

7.       Şălbenii

Smaranda nu si‑a manifestat vreodată patriotismul național, nu am auzit‑o declarând în nici un context că e româncă şi e mândră de originea ei. Din punctul acesta de vedere, aş putea‑o plasa pe mama în categoria rară a cetăţeanului universal. În schimb a fost un patriot local îndrăgostit de locul nașterii şi al copilăriei. De multe ori am auzit‑o în discuţiile purtate cu ceilalţi declarând că e “şălbancă”, cuvântul acesta sunându‑mi în ureche ca descripţia unui animal preistoric sau a unei şopârle pe cale de dispariţie. Mama se născuse în Şalba Mică, un orăşel lipsit de orice fel de personalitate, la vreo douăzeci şi cinci de kilometri de Craiova. Locuitorii obștii Şalbei păreau cuprinşi toţi de o frenezie a identităţii, probabil augmentată de realitatea că nu exista nici o localitate pe teritoriul ţării care să se numească Şalba Mare. Oricine putea trage concluzia că şălbenii fuseseră retrogradaţi încă din start la categoria “mici” în lipsa oricărui motiv elementar, incluzând acela al existentei unor şălbeni mari.  Dar asta nu o împiedica pe Smaranda să fie excesiv de mândră de locul copilăriei şi tinereţii ei, mai mult chiar decât rudele care rămăseseră să locuiască in micul orășel adormit, înconjurat de dealuri acoperite de vii. În timp ce pentru tata existenţa acestui târg fusese mai degrabă o justificare constantă a eșecurilor lui personale, acoperind a arie largă, de la profesional la emoțional la social. „M-ai tras la coada vacii cu Şalba asta a ta,” îi reproșa mamei după ce toate economiile lor de-o viață se duseseră într‑o casă care fusese aproape terminată, adică avea toate camerele făcute, ferestrele şi uşile puse, tencuiala exterioară aplicată, dar avea podele de lemn numai în camera mare - numele preferat de ai mei pentru dormitor -, unde eu, mama şi tata dormeam claie peste grămadă in acelaşi pat. În fiecare vară luam un tren de dimineaţă ca să mergem la casa noastră de la Şalba Mica, ca niște întrupări ireale ale unor boiernași scăpătaţi, având două reședințe, una de vară, cealaltă de iarnă, şi locuiam pentru câteva luni bune în acea casă incompletă ca şi vieţile părinţilor mei, care oferea avantajul de a merge prin curte fără să trebuiască să părăseşti spaţiul considerat locuibil.

Casa era însă așezată strategic pe aceeași stradă cu casa surorii ei, unde Smaranda îşi petrecuse tinerețea si pentru câțiva ani împărțise același spațiu si timp cu câinele Lăbuş, pe care îl îngrijise ca pe propriul copil de o infecție rea la ochi şi îl apărase cât putuse de mult de carâmbul greu al cizmei lui nea Costache, cumnatul ei incapabil sa nutrească simpatie pentru lumea naivă a necuvântătoarelor. Pentru mine scurta drumeţie de la casa noastră la casa mătușii era o aventură, care mai târziu am putut‑o asemui cu aventura vieții însăşi. Începea domol, pe un trotuar in stare bună, cu pietre frumos orânduite, pe lângă case bine îngrijite, care te salutau cu flori la ferestre, şi trecea prin încercări dure la mijlocul distanţei, unde era casa Baroneştilor, o familie de țigani căldărari cu un nume care nu le făcea dreptate, ale căror porți stăteau deschise şi deşelate, probabil pentru că nu mai aveau de multă vreme balamale funcționale. Iar din curtea aia aparent pustie apăreau ca două năluci doi câini cenușii şi ochii galbeni, cu blana zburlită, cu boturile deschise larg în rânjete sinistre, care se aruncau înspre tine cu determinarea fiarei asmuţite de oportunitatea prăzii, lătrând asurzitor. Singurul lucru care îţi rămânea, indiferent de vârstă, era să o iei la goană, fără sa te uiți înapoi, doar rugându-te în gând sa nu te împiedici şi să cazi victimă colților strașnici pe care îi afișau. După care drumul se liniștea iarăși, când prin dreptul casei lui nea Maiu, un bătrân care stătea permanent la poartă, parând mort sau dormitând, zăream deja porțile de fier forjat ale casei mătușii. Ca şi în viață, venea acum o perioada de liniște revigoratoare, binemeritată, după o încercare grea.

 

8.       Cei patru veri ai mei dintre care trei contează

Fiecare dintre cei patru veri primari pe care i-am avut puteau sa fie tatăl meu. Diferența de vârstă dintre mine si cel mai tânăr dintre ei era de douăzeci și doi de ani, iar între mine si cel mai in vârstă dintre ei era de peste treizeci. Asta a fost o consecință directă a faptului că Smaranda s-a măritat târziu cu inginerul ei tomnatec și gras, și m-a avut și mai târziu. Tatăl meu biologic ar fi putut fi bunicul meu – şi probabil că l-aş fi acceptat mai bine ca bunic, chiar daca bătea câmpii cu păreri care îi agravau pe toți, dar cui i-ar fi păsat că bunicului îi spun toți „tataie”? Era chiar normal sa îl strige toți așa. Ba era cool ca bunicul sa creeze controverse cu cei mai tineri decât el, să îi provoace la confruntări mentale, asta însemnând că era încă o prezență vie printre noi, un om dinamic, provocator, cu o grămadă de mojo rămas în el.

Mama era foarte atașată de trei dintre verii mei, de al patrulea dintre ei vorbind numai in treacăt și menționând doar că „ăla e mare colonel acum, s-a ajuns şi nu își mai cunoaște rudele.” Ăsta era Florea, locotenent colonelul de infanterie, și la drept vorbind el a fost o prezență fulgurantă în viața mea, nu l-am văzut decât în treacăt, printre altele la înmormântarea Babei, când venise in uniforma de ofițer si se întreținea cu bărbații, într-un colț, fiind evident în control cu cursul conversaţiei şi validitatea argumentelor. Mi-aduc aminte că atunci m-a întrebat numele școlii la care învățam, decretând cu confidență de expert că “Nicolae Bălcescu” era cel mai bun liceu din ţară. Apoi m-a întrebat care materie îmi place mai mult. La care eu i-am spus „matematica” pentru că ăla era răspunsul corect, la care se așteptau toți. Daca aș fi spus că nu îmi place de fapt mai nimic din ce făceam la şcoală, şi abia așteptam sa vină vacanţa ca să citesc cărţi care nu sunt incluse in lista recomandată de profesor, aș fi fost fără îndoială atașat categoriei de „fără viitor.”

Ceilalți veri îşi trăiau vieţile sociale, biologice si erotice la vedere, nepăsându-le de norme sau principii, ignorând cutumele sociale  si făcând în proces munți de erori pe care nu se sinchiseau să le recunoască şi nicidecum să le corecteze. Dacă se poate spune ceva în comun despre cei trei veri ai mei este că aveau un talent deosebit în a face sa eșueze orice încercare rațională de a face ceva bun cu viețile lor, începând cu lucrurile mici, casnice, si terminând cu deciziile existențiale. Poate realizând ca cei trei bărbaţi nu se comportau diferit de niște copii de liceu turbulenți, confuzionați si neserioși, Smaranda dezvoltase pentru ei acelaşi sentiment matern pe care îl resimțea pentru mine, dar spre deosebire de mine pentru ei avea o toleranţă uriașă la greșeală. Sau poate ca existentele lor pestrițe, inegale, pline de urcușuri si coborâșuri neașteptate, impregnate de culorile balcanice ale desfrâului cotidian candid, mental si fizic, erau mai atrăgătoare pentru ea decât vorbăria mea pueril-entuziastă, fără sens, despre programul Apollo, Lunar Module or LM, despre detectivul Mannix si L.A., despre Great Lakes si Great Canion, care pentru ea erau la fel de interesante ca teoria relativității sau probabilitatea existenţei universurilor paralele.

Mitrea era cel mai mare dintre verii mei si de departe cel mai abil in a-şi ruina viața în câteva ore dacă îşi punea mintea. Toate femeile cu care avusese legături îl abandonaseră după certuri cu intensitatea unor confruntări militare, cu mii de combatanți angajaţi direct în linia focului. Mitrea nu terminase facultatea, dar făcuse o școală postliceala de jurnalistică. Având un talent înnăscut în a jongla cu cuvintele, un acrobat dansând pe sfoara subțire a înţelesurilor,aterizase câteva slujbe de ziarist la niște fițuici regionale. Când îl prindeai perorând, mai ales sub influenţa unui pahar de vin bun, de buturugă, rămâneai hipnotizat de viteza cu care putea să aducă în discuţie cuvinte noi, neologisme fierbinți, scoase din cuptorul conversaţiei, care parcă dansau chiuind în gura lui, în scurgerea nesfârșită a unor fraze care de cele mai multe ori nu spuneau nimic, deşi făceau un zgomot straşnic care pe mama o impresiona („Tare deştept mai e băiatul sora-mii, păcat de el că bea. Băutura e ochiul dracului, face din om neom.”) Tata, care avea un simţ înnăscut de combatant, îl întrerupea cu bruschețe, „Mitreo, tu încerci să vinzi castraveți la grădinar. Nu veni tu cu chestiile astea să mi le spui de parcă nu le-as știi!” Mama, după entuziasmul afişat iniţial, decisese după câteva vizite ale lui Mitrea la noi acasă că „băiatului ăstuia îi cam filează o lampă.” Dar probabil ca îndemânarea asta deosebită de a ademeni zeci şi sute de cuvinte zornăitoare, cu picioare de miriapod multicolor şi spinări lucioase, în gura lui în intervalul câtorva zeci de secunde, îi adusese succesul inițial la femei. Aceleași cuvinte îl duseseră la pierzanie însă. Dat in patima beției, cu toate relațiile sentimentale rupte cu violenţă, ca odgoane corodate de acidul conflictului permanent si întinse prea mult de compromisuri pasagere, cu contractul de muncă desfăcut (o denumire favorită a anilor aceia, care însemna de fapt „dat afara din serviciu pentru incompetenţă”), cu un caracter arogant si bătăios, care nu a putut renunţa la încercarea don-quijotescă de a impune un troc între lumea lui si cea reală, Mitrea a ajuns pe stradă, la propriu. Treceam de multe ori cu mama pe lângă colţul de drum în care era arondat, culcat pe mormane de haine vechi, murdare, cu o sticla de băutură goală lângă el, pe lângă care bâzâiau muştele, atrase de mirosul dulce al lichiorului, cerşind de la trecători câţiva bănuţi, ca să-şi “cumpere un covrig.” Mama mă trăgea brusc de mână, schimba pripit direcţia, făceam un ocol larg, ca să nu îi dăm şansa să ne recunoască şi să ne boscorodească acolo, în văzul lumii.

De câteva ori venise la noi acasă, sunând insistent soneria de la intrare, mama ascunsă în spatele uşii, făcându-mi semn cu mâna la gură să tac, văru-meu bâiguind fraze de neînțeles in limba bețivului, apoi tăbărând cu pumnii şi cu picioarele în uşă, plecând împleticind‑se de efort, împiedicându-se pe scări în jos, înjurând din greu: „A dracului de putoare bătrână, te ascunzi in spatele ușii ca o scroafă ordinară, ce, crezi ca nu știu? Dumnezeu e sus si o să vă pedepsească pe toți, fire-ați ai dracului de nenorociți! O să mă mâncaţi de viu!” Vedeam pe faţa mamei că e speriată, dar şi ușurată când înjurăturile se stingeau, semn că bețivul părăsise casa scărilor, pe drumul lui înspre nicăieri. Sau poate doar se ascundea intr-un colţ întunecat sub primul şir de scări, ne pândea să ieșim afară, sa ne sară în spate, să ne sugrume. Tremuram, dar uitându-mă la faţa mamei, imobilă ca o mască cioplită în piatră, pe care nu se citea nici o emoţie, mă simţeam dintr-odată îmbărbătat. Mai târziu, când se gândea la soarta tragica a nepotului ei de soră, o vedeam lăcrimând. 

Pintilie era vărul mijlociu şi un muieratec fără leac. Era însurat a doua oară, cu o femeie frumuşică, cu o personalitate puternică, deşi simplă. Deşi nici de capul lui nu era mare lucru. Terminase școala de matriţeri, avansase rapid prin trepte, având o gură mare şi lipici la oameni, și se recomanda acum cu mândrie „Pintilie T., Maistru Matriţer.” Nevastă-sa de-a doua venise in căsătorie cu un copil, Fănel, pe care Pintilie îl ura pentru simplul motiv că exista şi găsea motiv să îl bată din orice. „Îi trage numai pumni in cap, mă tanti!” se plângea nevastă‑sa Teodora mamei, care nu îi promitea că o să vorbească cu nepotu-său, şi doar se mulţumea să conchidă dual „De, mă Teodoro, ştiu şi eu?!” Adevărul e că Smaranda nu a încercat niciodată să vorbească ca o mătuşă cu Pintilie, să asculte cu spirit critic la trăncănelile şi bravurile lui, să îi dea un sfat, să îi schimbe felurile dacă i se păreau strâmbe. Iar mama era o părtaşă pasivă la o faptă mult mai gravă decât abuzul unui copil vitreg. Pintilie avea o afacere amoroasă de care nevastă-sa, chiar dacă bănuia, nu ştia mai nimic, în timp ce mama aflase toate detaliile posibile. Văru‑meu trăia cu o femeie pe care o cunoscuse într-o frizerie, când se dusese să îşi tundă părul. “Frizerița”, cum îi spunea mama de parcă ar fi folosit un nume de cod, era o femeie durdulie şi cu bun simţ, cu care mama comunica foarte bine. Pentru că femeia o căutase pe mama şi intrase în vorbă cu ea, ca să găsească un prieten, un aliat, sa încerce să îl extragă pe Pintilie din căsnicia lui, să îl împingă în căminul ei, bărbatul ei. Mama nu ar fi devenit niciodată aliatul pe care îl căuta amanta lui Pintilie dintr‑un motiv simplu: era o femeie cu frică de Dumnezeu şi ajutând la spargerea unei case ar fi fost un păcat capital pentru ea. Frizeriţa îl iubea pe nemernic, era sincer atrasă de el şi de exhibiţiile lui lingvistice. Smaranda a ales calea dansatorului pe sârmă, s‑a ţinut deoparte, n‑a vrut ă supere pe nimeni, pendulând pe un fir subţire, gata oricând să se dezechilibreze şi să cadă în abisul minciunii dovedite. Mama afla detaliile intime ale relaţiei extraconjugale a lui Pintilie direct de la frizeriţă, cu care se oprea să vorbească pe drumul înapoi acasă, de la piaţa de ţărani. Iar eu aflam detaliile picante, gen „Uite‑aşa îi iau limba‑n gură şi‑ncepe să gurguie ca un porumbel şi să se urce pe mine înnebunită, tanti” direct de la Pintilie, care departe de a intenţiona să îmi facă vreo educaţie sexuală, era atât de încântat de erotismul relaţiei încât nu mai ţinea cont de vârstă sau decenţă, le împărtăşea cu toţi, copii, bătrâni, nu mai conta. Lucrul care mă deranja cu adevărat când descria lucrurile intime nu erau conţinutul sau picanteria descrierii (deşi detaliile lui metaforice nu îmi trezeau nici un interes mai ales la vârsta pe care o aveam atunci), ci mirosul greu care venea dinspre picioarele lui. Pintilie avea o preferinţă aparte pentru ciorapii de nailon, şi când venea la noi în casă direct de pe drum emana o duhoare de nesuportat. Mama se arunca glonţ spre fereastră , să o deschidă cu o mişcare icnită de îndată ce Pintilie trăgea ușa în urma lui, era ca un înotător epuizat care abia mai găsește puterea sa întindă mâna şi să se agaţe de şoldul solid al malului. Iar eu mă întrebam cum dracului poate frizeriţa să facă amor cu Pintilie, doar dacă îşi turnase vitriol în nas, ca să trăiască într-o lume ideală, fără miasme. 

Gheorghe era cel mai tânăr dintre verii mei si totodată cel mai vulnerabil. Era un bărbat mare, gras, cu fălcile ca de hârciog, și nu știam altceva despre ce face decât că lucra “la ape,” denumirea abreviată a departamentului de canalizare a orașului. Când bea mai mult începea să plângă ca o femeie si blestema viața, deși viața nu fusese prea aspră cu el. De acord, nevasta lui era o femeie simplă, din topor, cum o caracteriza tata, şi nu știa să tacă când vorbea bărbatul ei. În plus, Filica era stearpă, nu putea să facă copii ‑ doctorii îi spuseseră că îi lipseşte corpul galben, o veste pe care Filica o împărțise cu toţi cunoscuții şi rudele şi acum toţi ştiam despre un organ de culoare galbenă care e în mai toate femeile, cu excepţia câtorva care nu pot face copii din cauza lipsei lui. Iar pentru asta Gheorghe a lovit-o cu un cartof în cap ca pe o popică. Eram la ei acasă când s‑a întâmplat. Beau țuică din căni mari de ceai, îmi turnaseră şi mie o jumătate de cană şi bineînțeles că mă cherchelisem. Dar asta nu m-a împiedicat sa asist la cearta lor cu minte trează si ochi uimiți. Filica tăia cartofi la un capăt al mesei, Gheorghe era la celălalt capăt, în maiou si chiloţi, în timp ce mama era la mijloc. Când au început să argumenteze pe nu mai ştiu ce, Gheorghe a avertizat-o “Taci, fă, fire-a dracului, că debitezi numai prostii!” dar ea nu a ascultat şi la un moment dat, exasperat, văru-meu s-a întins peste masă cu o mișcare de felină, a înhăţat un cartof destul de mare şi cu precizie de maistru popicar l-a zvârlit drept in fruntea muierii recalcitrante. Smaranda a sărit de la locul ei, strigând “Aoleo, Gheorghiţă mamă, ai omorât-o, băiatule!” şi pregătindu-se să ofere primul ajutor victimei, doar ca Filica continua să vorbească tare şi să îl ocărască pe bărbatu-sau de parcă nu ar fi lovit-o un corp solid în cap, de parcă Gheorghe ar fi aruncat în loc un avion de hârtie înspre ea. Răsuflând ușurată, mama a zis doar “Potoliţi‑vă măi copii, ce Dumnezeu, am venit la voi să vă certaţi? Să ştiţi că nu mai vin.” La care văru­‑meu a sărit iute ca să repare situaţia, să umple cana mamei până la vârf cu țuică, la care ea a tras cana într‑o parte cu o mișcare bruscă,„Nu mai turna, gata!”, în timp ce Gheorghe trăgea ca disperatul de mâna ei ca să ajungă la cană, să o umple de țuică, zbierând şi plângând „Hai, bă tanti, încă una, fire-ar mama ei a dracului de viață!” Ajunsă acasă, Smaranda l-a anunțat pe tata cu un glas ferm: “Nu mai merg la Filica și Gheorghe, de câte ori calc la ei în casă, se‑apucă să se‑ncaiere. Știi că azi am crezut că o omoară ăl nebun? I-a da cu un cartof in frunte de credeam că gata, asta e. O ţărancă puternică Filica asta, Miroane, să fi văzut că nici nu s-a plâns de la lovitură, a continuat să îl ocărască şi să îl blesteme ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic.”

 

9.       Doi şoareci, un copac si nesfârşirea orizontului

Smaranda a murit departe de casă, într-o ţară la celălalt capăt al lumii, într-un oraș de care nu știuse că există până a pus piciorul în el, într-o limbă care nu era a ei, printre oameni care nu erau ai ei, dar îi simpatiza si comunica cu ei în limbajul semnelor. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc despre ea este un instantaneu fotografic care va rămâne înregistrat în camera obscură a minţii mele pe toată durata existenţei mele pământene. Era vară, şi un soare vesel afară, şi un copac mare insista să îşi vâre crengile pe fereastra camerei de spital, secția cardiologie. Mama avusese o angioplastie si lucrurile mergeau bine, doctorul era optimist,o mai ţinem sub observaţie două zile şi îi dăm drumul acasă. We keep her two more days under observation, then we release her. Doctorul era un bărbat de pe aceeaşi planetă cu mama, dar vorbea altă limbă, şi mama spunea despre el că e un om tare cumsecade, deşi nu reuşise vreodată să schimbe vreo vorbă cu el. Dar râdea la el când o consulta şi el mormăia cuvinte de neînțeles in limba lui, râzând înapoi la ea.

Smaranda privea pe fereastră în ziua când am mers la spital și am văzut‑o în pentru ultima oară, şi am vorbit în limba mamei şi a fiului pentru ultima dată, dar poate nu privea la copacul uriaș din fata camerei, poate se uita mult mai departe, la nesfârșirea orizontului. A zâmbit când m-a văzut. Ce fac şoarecii? m‑a întrebat. Bine. Nu erau şoareci, deşi semănau leit cu şoarecii de casă. Erau de fapt doi gerbili pe care îi cumpărasem pentru copii şi pe care mama îi refuzase la început, speriată de ei (“Ce, aţi înnebunit să aduceţi şoareci în casă?”) dar apoi îi acceptase cu un entuziasm ascuns. Ce fac copii? Bine. “Am desenat ceva pentru ei,” mi-a zis, si mi-a întins apoi o foaie de hârtie pe care scrijelise cu o mână moale, neîndemânatecă, doi șoareci care se jucau, Tido si Jose, cei doi gerbili cărora le dădusem nume de băieţi, deși erau fete, cum am descoperit mai târziu. „Dă-le-o copiilor, amintire de la bunica,” mi-a zis. Astea au fost ultimele cuvinte pe care mi le‑a spus, şi la momentul rostirii lor mi s-au părut că purtau o informație obișnuită, nicidecum o premoniție.

Peste noapte a sunat telefonul. Femeia aceasta, Smaranda, mama mea, făcuse un stop cardiac, de la un cheag de sânge rămas stingher după operație, călătorind liber prin trupul ei. Agentul morții umblase două zile prin venele ei înainte de a alege locul unde să lovească, să blocheze cascada vieții din trupul ei, să o mute afară din existenţa mea înconjurată de lucruri şi făpturi palpabile, în colecția mea de amintiri.

Cu femeia aceasta am împărţit spaţiu şi timp pe planeta asta mică, casa noastră într‑un univers pustiu de viață, am călcat pe aceleaşi poteci bătătorite de alte picioare de călător, am strivit sub pașii noștri aceleași fire de iarbă rebelă, am avut părul încâlcit de același vânt golan, călărind norii alburii ai cerului de dimineață, am folosit aceleaşi cuvinte zemuind de înțelesuri ascunse, am tremurat sub aceleași geruri tăioase, am băut apă din același puț, ne‑am închinat aceluiași Dumnezeu, am împărtăşit aceeaşi spaimă de boală, de moarte, de infinit. Femeia aceasta va locui în mine până la sfârşitul vieții mele pământene, când poate ne vom muta amândoi în cutia de amintiri a copiilor mei.

Femeia aceasta, Smaranda, mama mea.