*
Satul Călieni din
județul Vrancea are un nume frumos, care suna ca clinchetul unui cercel de fata
cu parul lung. Dar îl urâțește sărăcia, așa cum lipsurile îl urâțesc pe om. Așezat
pe malul Siretului, într-un cot al râului care se lățește ca să ia curba și
apoi curge la vale în linie dreapta, pare a fi un exemplu de ce e in stare omul
care se bizuie numai pe brațele lui și pe uneltele simple pe care le poate face
din rindea și nicovala. Daca nu ti-ar atrage atenția acoperișurile caselor
pline de antene de televiziune și satelit, ai fi tentat să crezi ca oamenii de
aici nu au văzut niciuna dintre sculele automate de care sunt pline magazinele de
hardware din lumea civilizata. Calienestenii par a fi în perioada timpurie a căruței
cu coviltir, cu pânza roasa de timp, străpunsa de insistenta lui. O impresie
contrazisa de cochiliile stralucitoare, viu colorate ale unui BMW sau Peugeot
care stau cuminți în fata vreunei case: proprietarii lor lucrează în Italia sau
Spania și s-au întors să îsi vadă părinții. Daca evoluția economică este zidul
pe care il construim intre noi și lumea haotică a elementelor, Călienii sunt un
loc în afara zidului. Casele satului sunt ca niște soldați îngropați de vii de
ghiuleaua timpului, ieșind de sub țarina care le-a băgat in guri călușurile tăcerii
și le-a transformat uniformele intr- un pumn de zdrențe. Culoarea predominantă în
sat e cenușiul, cu versiuni de tonalitate. Bătătura e de culoarea lutului galben
murdar, pământul e aproape plumburiu, sărac in cernoziom, hainele oamenilor
sunt închise la culoare, ponosite și de mult expirate. Rugina a mâncat tablele acoperișurilor
și a înnegrit gardurile de sârma care despart curtea din fața casei de ograda găinilor. Ulița e ca un șarpe cu pielea crăpată
și cheală, fără fir de iarbă sau pălămidă, cu praf gros în care calci ca în
zăpada afânata.
Multe case stau într-o
râna, cu zidurile oblice, parând gata să cada. Te-ai aștepta să fii intr-un sat
părăsit în graba de oamenii care au fost martorii vreunei grozavii, dar papucii
colorați, de plastic, care stau ordonați cu grija în tindă, în toate culorile
si mărimile, te duc cu gândul la viața normala de familie care se desfășoară în
spatele zidurilor de chirpici. Liniștea satului e adânca si imperturbabilă: nu o tulbură nici măcar hămăiturile
repezite și rele ale câinilor care sunt folosiți ca detectori de plimbăreți pe ulița.
Până si cei mai leneși dintre ei mă simt când sunt la 50 – 60 de metri de curtea
in care sunt priponiți si latră amarnic, de parca as legăna vreun trident diabolic
pe sub poala hainei. În satul Călienilor, câîinii sunt instrumente inutile de păzit
sărăcia.
*
Coaja groasa, crăpata
de timp a satului e puroiata din loc în loc cu case deșelate sau pur și simplu
căzute ca după beție. Pereții de lut s-au prăbușit si stau îngrămădiți în
mormane diforme, lugubre, zidurile ramase si-au deschis gurile larg si prin găurile
știrbe se văd urme ale vieții de odinioară - un petic de zid văruit în culori încă
vii, decorat cu motive florale, un godin deșelat, un scaun rupt. Greu de crezut
ca un câine ar putea fi convins să stea în jumătățile astea de camere la vreme
rea.
Și totuși… Într-una
din casele astea sta Gheorghe, ultimul si poate unicul gentleman din sat. Singurul
vagabond cu stil pe care îl cunosc, un campion al zilei de mâine în locul zilei
de azi. Un artist neterminat, un ratat reușit, facându-și existența posibilă
prin imposibilul visului.
Gheorghe a fost
un bărbat chipeș la viața lui. De fel din Călieni, unde s-a născut si a
copilărit, a plecat ca mai toți tinerii din sat să își facă un rost în altă
parte. A învățat carte, a terminat Institutul Pedagogic din Iași si a fost
repartizat ca profesor suplinitor de geografie si istorie intr-un sat din județul
Bacăului. Acolo a descoperit-o pe nevasta-sa, cu care a avut un băiat, si acolo
a descoperit si băutura. Nevestii-sii nu i-a plăcut ultima lui descoperire si a
găsit înțelegere la alt bărbat, cu care a făcut o casa mai bună decât cu
Gheorghe și și-a pus la adăpost copilul. Gheorghe s-a întors în sat, să stea cu
chirie (casa părinteasca fusese vânduta de frați după ce parintii s-au
prăpădit), și să suplinească la școala primara, unde copiii s-au tot împuținat,
deodată cu speranțele intr-o viața mai buna ale calienestenilor.
Când vremurile
s-au schimbat si comunismul s-a transformat peste noapte intr-o referința seacă
în manualele de istorie, Gheorghe s-a pomenit fără slujba si fără rost în
satul lui. Fara să realizeze, viața lui
a devenit un subiect al caritatii publice, susținut de banii putini împrumutați
de la sătenii săraci si ei, dar nu lipiți pamantului, ca el. Si nici dați în
darul beției după care ziua de mâine nu exista, iar ziua de azi o bem. Rămas fara
nici un mijloc de subzistenta, s-a mutat cu sora-să, o femeie simpla de minte,
parasita de bărbat pe când era încă tânără, care nu mult timp după ce l-a luat
pe Gheorghe în gazdă, a căzut la pat, paralizată pe jumătate. Dar si asa, cu jumătatea
ei de trup buna si din pensia ei prăpădita, l-a ținut pe Gheorghe îngrijit, îmbrăcat
curat, bine hrănit,cu un ban de cheltuială în buzunar, și l-a suportat în toate
nopțile când a venit acasă beat mort, trântind ușa de la intrare si lovind cu
bocancul scaunele din bucătărie, cu mințile înecate in alcool, nemaiștiind ce e
cu el, comportându-se ca un câine rău, scăpat din laț. Dar atunci când a luat-o
de păr și a izbit-o cu capul de godin, într-o noapte când ea i-a cerut socoteală
pentru farfuriile făcute țăndări în dulap, sora-sa a simțit ca i-a ajuns cuțitul
la os. I-a aratat lui Gheorghe ușa si i-a zis du-te invârtindu-te, nu mă mai interesează ce faci cu viaţa ta! Dacă
vrei să mori beat la marginea şanţului, n-ai decăt!
Adevărul este ca
Gheorghe nu a avut niciodată vreun plan clar definit cu viața lui. Oamenii din
sat, auzind povestea cu soră-sa și cu mila fata de oloagă, au refuzat să ii mai
dea bani. Rămas fara o para chioară în buzunar si cu buza arzându-i de dorul
rachiului, Gheorghe și-a adus aminte ca are un fiu la Bacău, căsătorit și cu
copii. Băiatul pe care nu il mai văzuse de ani de zile, de la nunta la care
scorpia de nevasta-sa vrusese să o țină ascunsa de el, si la care noră-sa,
suflet milos, îl invitase fără știrea soacră-sii. Fiu-său nu i-a răspuns. Gheorghe
a așteptat câteva luni bune sa primească răspuns de la băiat, apoi într-o zi a
dat a lehamite din mâna: adresa trebuie să fie greșită. Unii de la o organizație
de caritate s-au oprit in sat si i-ai dat un pachet cu haine, țigări si
conserve. Hainele bune toate, deși de mana a doua, luate de prin Germania, de
la carități: o pereche de pantaloni de lâna groasa, pantofi moderni,cu vârful ascuțit si o geaca
portocalie de piele, cu o forma sic, croita ca pentru trupul unui om tânăr. Când
a venit toamna si frunzele copacilor au căzut, scoțând la iveală sărăcia gospodăriilor
din Călieni, Gheorghe s-a mutat într-o casă dărâmata, părăsită, din care rămăsese
în picioare, ca prin minune, o singură cameră, tronând în mijlocul movilei de
chirpici ca un organ sănătos intr-un trup bolnav,trăgând să moară. Camera aia a
mobilat-o cu lucruri luate de milă, de la oamenii din sat: un pat cu o masă si
un scaun, un godin de fier cu trei picioare bune, si o policioară cu cărți. Pe
care a îngrămădit cărți de călătorie si de istorie, împrumutate din biblioteca
lui socru-meu, niciodată returnate. Cărți pe care trebuie să le citească ziua,
pentru că seara e mai greu: în lipsa luminii electrice, probabil ca folosește lampa cu opaiț. Si
uleiul lămpii e scump, mai ales când nu ai un chior in buzunar.
*
Soarele tanar de
aprilie dădea lumii o prospețime de piele curata, fina, ca după baie. Lumina
lui alba punea un lustru nou pe lucrurile vechi, le umplea încrețiturile cu
aburul auriu al razelor vii de primăvara.. Eram adunați toți, familia întregita
cum îmi plăcea să le spun, la masa lungă, scâlciată, cu vopseaua jupuita, din
fața casei. Probabil aceeași masă la care stătuseră meseni, la nunta noastră,
cu douăzeci si cinci de ani în urma.
Masa de lemn durabil ca piatra, părând nemuritor, care scăpase din gheara
timpului doar cu câteva zgârieturi adânci. Sticla de țuică era pe jumătate
goala, iar socru-meu continua să repete cu glasul muiat de băutura o întrebare
la care nu mai aștepta răspuns: „Mai băieți măi, care mai e viața voastră prin
Canada? Canada, domn’le!” Nevastă-mea
aduna oasele ramase prin farfurii, încurcându-se de câine, care ne lăsase
papucii în pace (joaca lui preferată fiind să ne mursece în dinți papucii de
cauciuc) si dădea înnebunit din coadă, cu premoniția festinului.
Mama a fost prima
care a reacționat la glasul dogit al lui Gheorghe, venind dinspre poartă: „Doamna
Săftica!” Cumnatu-meu si cu fiu-său au încercat să o oprească, “Ce mai vrea si bețivul asta? Nu vede ca
suntem la masa? Nu îl lăsați în curte, mamă!”, dar ea pornise deja cu mers
hotărât înspre poartă. Tata se ridicase si el în întâmpinare. Iar cumnatu-meu
nu rămăsese decât cu o concluzie pe care nu putea să o țină numai pentru el:
“Uitați-va la dumneavoastră, oameni serioși
sunteți?”
Gheorghe venise să
ceara zece lei cu împrumut, să își ia pâine. „Să ii bea,” adăugase cumnatu-meu
mai târziu, intr-o lămurire inutilă. “Domnu’ Anton si doamna Dana, îmi pare așa de bine să vă întâlnesc! Domnu’
Toader mi-a povestit de dumnevoastra și de Canada! Veniți de tare departe la noi, cum e viața în
Canada?” Gheorghe avea aerul unui dandy sătesc, imbracat cu geaca lui de piele portocalie
si purtând pantofi negri, cu vârf ascuțit. Haine de om cu stare, venind bine pe
trupul unui vagabond.
Gheorghe se
exprimă îngrijit, cere cârti noi să citească. „Domnu’ Toader,” i se adresează deferent
lui socru-meu, „dați-mi si mie o carte despre deșertul Gobi, daca aveți…” Si apoi adresându-mi-se
direct: „Domnu’ Anton, mie mi-ar place foarte mult să văd lacul Ontario! Da!
Lacul Ontario e al patrusprezecelea lac ca mărime în lume si primul ca adâncime
medie intre cele cinci lacuri mari din Canada si SUA.” Se oprește si se uita la
mine, să cântărească efectul informației livrate, apoi continua. „Adâncimea
maxima e de 250 de metri, domnule!” Socru-meu pare uimit, si zice:”I-auzi
domnule! Mai Gheorghe, hai să iți mai dau o țuica, vrei?” Si când rostește
„vrei” își ițește glasul de parca ar apasa pe accelerator.”Da cum, domnu’
Toader,” confirma Gheorghe si insfaca paharul de rachiu din care trage repede
un gat, după care continua: „Dar mie, daca ajung în Canada, mi-ar place să văd
cascada Niagara! Ați fost să vedeți cascada Niagara, domnu’ Anton?” Eu îngaim
ceva afirmativ si el zice: „Cascada Niagara are o inaltime de 58 de metri,
domnu’ Anton. Cea mai inalta cascada din lume!” Gheorghe face o pauza să își aprindă
o țigara. Socru-meu il oprește si ii zice „Așteaptă Gheorghe!,” fuge în casa si
vine înapoi cu un trabuc cubanez pe care i-l adusesem lui. „Ia încearcă asta,” il
indeamna socru-meu, spre necazul lui cumnatu-meu care nu mai rezista si se
ridica de pe scaun, facandu-si de lucru prin casa. „Mulțam fain, domnu’ Anton!
Asta e trabuc de Canada, asa-i?” Dau din cap a „da”, evitând detaliile legate
de tara de fabricație, si socru-meu intervine hotărât: „Dar Canada Niagara nu e
cea mai înalta din lume. Sunt alte 500 de cascade mai inalte ca ea, Gheorghe.
Cea mai inalta e cascada Îngerilor din Venezuela, la 979 de metri. Așa!” Noi căscam
gura, uluiți de exactitatea si ineditul informației, iar Gheorghe continua:
„Domnu’ Toader, eu nu cred ca cascada Îngerilor e cea mai inalta. Cea mai inalta
e cascada Victoria din Africa de Sud!” Mie îmi vine să sar si să zic ca cascada
Victoria nu e în Africa de Sud, dar socru-meu mi-o ia înainte si apăsa inca o
data pe accelerator: „Nu! Nu e adevărat! Cascada Îngerilor e cea mai înalta
cascada din lume, Gheorghe!”
Gheorghe nu pare
a avea o fire combativă. După ce trage câteva fumuri adânci din trabuc,
il stinge, ca să il salveze pentru mai târziu, si își aprinde o țigara locala,
cu miros puternic de mahorca. Mama găsește momentul prielnic să intervină:
„Gheorghe, am fost la câmp si am văzut ca nu ai terminat de legat aracii la
vie. Mi-ai spus ca ai terminat!” Gheorghe devine brusc conciliant: „ Doamna Saftica,
ma duc si ii termin, daca mi-au scăpat cativa. Pe cuvânt de onoare!” Mama își îmbracă
hainele de businessman: „Uite ce, Gheorghe! Iți dau acum cinci lei, să iți iei pâine,
si restul de cinci lei ti-i dau mâine, după ce termini de legat aracii.”
Gheorghe acceptă fără să crâncnească : „Asa facem, doamna Săftica!” si apoi se întoarce spre
mine: : „Vreau să mă duc văd Alpii, domnu’ Anton! Cu pensia pe care o primesc
din toamna, mă duc la văd Alpii, să văd pe unde a trecut Hannibal cu elefanții
ca să cucerească Roma! Cea mai mare realizare a istoriei ce a făcut el. Știți
ce armată a avut Hannibal când a trecut Alpii?”
