Oh, it’s again that time of the year: the holidays season. The time when it usually snows just a bit, in spite of big expectations related to white Christmas and skiing and drinking mulled wine and calling parents, friends and relatives to ask how’s been their life lately.
Back to work, this year my team spoiled me: first off I got a nice gift with hand-made glasswork from Pakistan; then a good brand of Chinese wine, of that sort that you may find in LCBO but only if you live in a Chinese impregnated area in the city, like Markham for instance; then I got a vase with a gilded mask made in Changdu, a known province in China… Also a gift can be considered the set of warm endorsements I got from one of my senior developers on LinkedIn, plus a recommendation on the same site written in high terms, like “best manager ever”, “excellent professional”, etc., by another developer in my team.
Of course, I’m not used to this kind of attentions and for a short while after I received them I felt bad, like being the subject of a corrupting plot. The nepotism in action. Be careful with your boss to be safe and get a hefty bonus. But then I thought that after all it’s Christmas time, and I had left on their desks a small gift a week back, more like a token of appreciation, ‘tis the season of love spread around and with no discrimination. The season of “oh, I love you, humanity!”
When Helen gave me that nice vase adorned with the gilded mask, she mentioned that she has got that during a meeting when she was still back in China, and I said: “Wow! Thank you, Helen, but you shouldn’t have!”, to which she replied: “No, I wanted to thank you for being such a good and supportive manager!” Some other guys told me the same thing, using different words of course.
Then I thought: actually I didn’t do anything else but the right thing while managing this team. I always chose the common sense solution, without trying to be a good manager on purpose, let alone get an advantage out of it. The work environment we have is like most of the others I know: the pressure gets so intense that sometimes you expect to see the ceiling blown up, high in the sky, and thick clouds of brainy steam getting lose in the atmosphere. It is how the people work nowadays, like workhorses, using more the brute power of their mental muscles to pull the heavy cart of their stumbling company than the subtleties of their creative skills that would give them the satisfaction of feeling happy with whom they are. In this hefty work driven environment I got hired and am getting paid to use my common sense, and be fair in any situation that requires the intervention of a manager. Apparently this is all it takes to be a good manager, in a world where good managers are becoming like rara avis, which is the Latin combo for “rare birds.” The whole story was reminiscent of a get-together my wife and I had with a group of friends, in summer. We were in our backyard around the fire pit, drinking wine and going quickly through all kind of topics with the lack of structure or consistency which a free chat between friends displays. Everything was unstructured, sounding rather silly, the ideas were bouncing around like billiard balls chucked by an untrained hand, without any apparent direction or strategy, till one of us, perhaps without even wanting it, brought the group’s attention to our day of work. The question that popped up instantly was “Do you feel cool at work?” Nobody said they were fine with work. Every single person in that group – and I’m talking here about eight people, not including the children, who’d perhaps complained about their nannies had they had the right -,had only bad words to say about their bosses. The general idea was that regardless of where you work, your business environment shares a common set of traits: assholes perked up in positions of command, tyrant bosses with a mountain of an ego, poor communication skills, easily affrontable and arrogant people who take everything personally after someone is trying to suggest that someone else may have discovered the theory of relativity, vengeful personalities with a nonchalant lack of vision and attachment to any cause. Poor managers. Low quality professionals. And that in a world that boasts shamefully that it is built on a foundation of unique professionalism.
At some point one of us said that “the world goes clearly through a managerial crisis” and some other one (perhaps me because I always like to challenge the established norm) said “because these assholes are chosen from ambitious people with certifications and no talent or call for leadership, let alone common sense for common situations that involve people.”
And what happened during this X-mas time can only prove this assumption. I definitely am not a talented manager, or have a special call for being a leader (I still feel uncomfortable in those big executive rooms, with people who have no clue about what their teams are doing but crack jokes at light speed and display both a joie de vivre and a confidence required only by a presidential candidate). But what I think I have is the common sense. And also the need to be somewhere else than in front of a team, becoming responsible for its wellbeing. When I say to my boss that I believe this is the first and last time for me in a managerial position, I’m not kidding, in spite of the doubt I see in his eyes (“yeah, sure, and I am Willy Wonka”). I really believe it. And because of this, I don’t even think about career advancement, making a difference or crap like that. I think about using the common sense to facilitate the success of my team while I temporarily lead them.
Nothing big about this. Why then everybody else has a bit of an issue with this approach. Why everything degenerated into a managerial crisis?
After hours exaggerations, gossip, innuendos, and old dog tricks in a no-name office
Saturday, December 29, 2012
Sunday, December 23, 2012
Transfuzii cu Eminescu
Tu ești un transfug all limbii române,
ai fugit lăsând în urmă proverbele străbune,
te-ai lepădat de limba ta,
în care oamenii se nasc şi mor,
şi când au timp cioplesc poveşti c-un zburător,
de locurile care nu ar exista
daca nu s-ar chema
in româneşte,
de oameni ca tine, şi ca mine,
trăind acum
în loc de ieri, în loc de mâine
mulţi fără s-ajungă să își știe rostul,
mulţi lipsiţi de firul drept al unui drum,
câțiva cu viață de argint, curată,
câţiva pierzându-şi omenia,
ca pe o haină prea puțin purtată,
uitată într-un tren.
Da, atunci nu știai ce știi acum,
că-i totul un
același vechi si nou si veșnic refren.
Când ai plecat,
ai pus limba română in valiză
şi peste ea ai azvârlit
un tom de poezii de Eminescu
cu miros de vechi, decolorat,
ferfeniţit la colţuri, prăfuit.
După ani de somn adânc şi mut,
somnul plecatului, ferecat
cu-acelaşi lanţ de vis,
erodat,
măncat de rugina depărtării,
muşcând din carnea zilei
cu dinții coșmarului pervers, tăcut,
când te-ai trezit în partea de ocean,
care se-ntoarce într-o rână,
după ce soarele apune
pe Transfăgărășan,
aveai un ciot în loc de limba ta străbună
într-o lume în care oamenii se mai privesc,
din când în când
in oglinda tinereții, arcuită de timp,
încrețită de-al uitării vânt,
și găsesc
în loc de limba copilului cu miros de pâine,
proaspăt coaptă într-un cuptor de lut,
o gaura urâtă, umplută cu fraze străine,
întortocheate, deformate, cu trupul lung şi slut
cusute in locul organului pierdut,
cu mâna termurandă de chirurg,
grefe care n-or să țină
de-ar fi sudate cu foc de demiurg.
Unora dintre voi nu le vine sa creadă,
că limba-nțepenită în tăcere,
ca o șaradă
prea complicată,
fără răspuns si fără sens
strigă: mi-e poftă de zeama dulce,
cu gust de soare și de miere,
de sucul dens
scurs din pomul limbii materne,
dezrădăcinat de prea mulţi ani,
fără s-apuce sa-nflorească în cuvintele-i eterne
zburând ușor, în ritm cuminte,
râul, ramul, zimbrii,
luceafărul de pe bolta infinit-a limbii,
cine să și-l mai amintească?
Unii dintre voi, ca și mine,
care luptă să nu-și vadă
limba mamei căzută pradă
colților reci ai frazelor străine,
rostite cu sunet sec si voce dură,
s-o ţină încă senină si pură,
în spunere de sine,
se-agață de un fir de ață
încearcă să îşi țină pomul limbii-n viață,
să pună sânge proăspăt în străbunul escu,
făcând transfuzii
cu Eminescu
ai fugit lăsând în urmă proverbele străbune,
te-ai lepădat de limba ta,
în care oamenii se nasc şi mor,
şi când au timp cioplesc poveşti c-un zburător,
de locurile care nu ar exista
daca nu s-ar chema
in româneşte,
de oameni ca tine, şi ca mine,
trăind acum
în loc de ieri, în loc de mâine
mulţi fără s-ajungă să își știe rostul,
mulţi lipsiţi de firul drept al unui drum,
câțiva cu viață de argint, curată,
câţiva pierzându-şi omenia,
ca pe o haină prea puțin purtată,
uitată într-un tren.
Da, atunci nu știai ce știi acum,
că-i totul un
același vechi si nou si veșnic refren.
Când ai plecat,
ai pus limba română in valiză
şi peste ea ai azvârlit
un tom de poezii de Eminescu
cu miros de vechi, decolorat,
ferfeniţit la colţuri, prăfuit.
După ani de somn adânc şi mut,
somnul plecatului, ferecat
cu-acelaşi lanţ de vis,
erodat,
măncat de rugina depărtării,
muşcând din carnea zilei
cu dinții coșmarului pervers, tăcut,
când te-ai trezit în partea de ocean,
care se-ntoarce într-o rână,
după ce soarele apune
pe Transfăgărășan,
aveai un ciot în loc de limba ta străbună
într-o lume în care oamenii se mai privesc,
din când în când
in oglinda tinereții, arcuită de timp,
încrețită de-al uitării vânt,
și găsesc
în loc de limba copilului cu miros de pâine,
proaspăt coaptă într-un cuptor de lut,
o gaura urâtă, umplută cu fraze străine,
întortocheate, deformate, cu trupul lung şi slut
cusute in locul organului pierdut,
cu mâna termurandă de chirurg,
grefe care n-or să țină
de-ar fi sudate cu foc de demiurg.
Unora dintre voi nu le vine sa creadă,
că limba-nțepenită în tăcere,
ca o șaradă
prea complicată,
fără răspuns si fără sens
strigă: mi-e poftă de zeama dulce,
cu gust de soare și de miere,
de sucul dens
scurs din pomul limbii materne,
dezrădăcinat de prea mulţi ani,
fără s-apuce sa-nflorească în cuvintele-i eterne
zburând ușor, în ritm cuminte,
râul, ramul, zimbrii,
luceafărul de pe bolta infinit-a limbii,
cine să și-l mai amintească?
Unii dintre voi, ca și mine,
care luptă să nu-și vadă
limba mamei căzută pradă
colților reci ai frazelor străine,
rostite cu sunet sec si voce dură,
s-o ţină încă senină si pură,
în spunere de sine,
se-agață de un fir de ață
încearcă să îşi țină pomul limbii-n viață,
să pună sânge proăspăt în străbunul escu,
făcând transfuzii
cu Eminescu
Saturday, December 8, 2012
De la 2 la 4
Domnu’ Şuşerea
era mic de statură, îndesat si avea un tic nervos: când vorbea cu tine, își
ridica umărul drept, spasmodic, la interval de câteva secunde. Vară,
iarnă, purta o pălărie cu borul îngust, dintr-o stofă groasă,
de un verde maroniu, şi o umbrelă permanent închisă, care îl făcea
să arate ca un vânător de o speţă aparte, înarmat cu
umbrelă in loc de puşcă. Domnu’ Şuşerea era poet, membru
in Uniunea Scriitorilor, deși nu unul prea activ, având publicată
doar o carte de poezie într-o editură locală craioveană. De fapt
nu cartea publicată îl calificase poet, ci faptul că toţi
vecinii îl chemau „Poetu”. Într-o zi tata, care venea întotdeauna cu veştile
mari in bucătărie, unde mama părea înțepenita intr-o
poziție unică, aplecată peste chiuvetă, spălând
perpetuu aceeași farfurie, ne spune:
“Mi-a zis Şuşerea azi că a
primit un premiu important pentru o carte de poezii. Uite, mi-a dat si cartea, se
numește <<Amintiri din bătrâneţe>>. Ce dracu de
titlu e ăsta? Nu are nici un sens!” zice tata si apoi deschide cartea la
prima pagina. „Ia uite, mi-a dat-o cu autograf!”, se laudă, după care
citeşte mamei dedicația banală, şi conchide cu aer de
cunoscător: „Am răsfoit un pic cartea, si
poeziile lui nu au nici o noimă. Eu nu am înţeles nimic. Ia
ascultaţi aici una, se numeşte Visare de Sine”, zice şi începe să recite fără dicţie din
cartea deschisă.
Cu viața staţionată în ecluză,
Un căpitan al gândului
Pe marea zbuciumată-a acţiunii
Cu ochiul in ochiul furtunii ,
Întunecat de umbra vântului
Să vie, neliniştit
De liniștea-i adâncă si de pasu-i moale,
Înnebunit de lipsa-i de ecou,
Mult ignorat, un pic iubit,
Un om obișnuit,
Speriat de trenul vieții
Zburând pe firavele-i șine
Cu scrâșnet de roți ascuțit
Incapabil sa mă rup de mine,
Complet amorțit
In visare de sine
“Ce dracului înseamnă viaţa
staţionată în ecluză? Cred că au greșit ăia de
la tipar. Mie asta mi-a plăcut, sună bine, deşi nu
prea înţeleg ce vrea să spună… Se numeşte Sfat
Părintesc.”
Mergi cu ceilalți in cadență,
Călăreşte armăsarul locului comun,
Aşteaptă, fericirea vine in secvență,
Şi nu uita să fugi de controversă,
Să nu fii rău, să nu fii bun
„Zicea ca a luat un premiu de creație
pentru cartea asta, i-l dau sâmbătă la Casa Sindicatelor în cadru
festiv. S-a zbătut şi a reuşit să găsească
recunoaştere, futu-l în cur pe mă-sa!” Pentru tata admirația faţă
de realizările altuia se materializa de obicei într-o înjurătura centrata
pe idea de sex cu mama subiectului, care vroia sa transmită un mesaj
combinat între “ia uite ce s-a descurcat ăsta, e dat dracului” si “unii
sunt făcuţi să se descurce, iar alții, ca noi, stau si suflă
in dudă.” Si din cauza ultimei conotații, fraza care urma, de îndată
ce mă vedea in preajma lui era: “Bă, tu să nu fii prost, ca noi,
învaţă si fa-te doctor!” “Da,” ziceam repede, ca să-i fac pe plac
si sa scap de o discuție amplă privind avantajele profesiei de medic,
pentru că nici prin cap nu îmi trecea să fiu doctor. Abia ieșisem
din perioada când majoritatea băieţilor vor să se facă șoferi
când cresc mari, începusem să citesc “Contele de Monte Cristo” si
“Muschetarii Regelui” şi aş fi vrut să ajung mai degrabă un
scriitor celebru, să se dea femeile in vânt după mine şi să
am bani, adică nu bani, greşesc, nu m-am gândit niciodată la bani,
ci mai degrabă la faimă (şi în mintea mea faima venea cu banii.)
Adică să întru într-un restaurant şi să întoarcă toata
lumea capul după mine: Ia uite, asta e scriitorul ăla faimos. Da,
da,se zice că se așează întotdeauna la aceeaşi masă!
Masa aia din colţ, o ţin special pentru el. Iar câţiva mai cu
tupeu să se apropie de mine şi să mă salute cu căldură:
Să trăiţi, domnu’ scriitor! Scrieţi nişte romane
minunate! Puteţi să îmi daţi şi mie un autograf, să îl
duc acasă fetei mele, care este înnebunită după dumneavoastră!
La vremea aia, nu puteam să îmi închipui femeile care să se dea în vânt
după mine altfel decât de vârsta mea şi aproape toate copii ale celor
câteva fete frumoase din clasă, de care eram îndrăgostit lulea
şi sufeream în tăcere că mă ignorau.
De la prea mult
privit la televizor, când mă gândeam la scriitori faimoşi, îmi
imaginam numai indivizi cu pulovere largi, de lână, pe care îi intervieva
Tudor Vornicu la emisiunea lui, „La sfârşit de săptămână”, în
după-amiezile lungi de duminică, bărbați bine, cu ochelari
şi barbă, care foloseau cuvinte normale, dar combinate in fraze sunau
foarte academic. Ca şi întrebările lui Tudor Vornicu, numai ca ăsta
avea tehnica lui: vorbea rar, ca şi cum gândea mult şi adânc înainte
de a veni cu o idee, apăsa pe cuvinte când le rostea şi ţinea
microfonul aproape de gură, într-un anume fel, ca pe un pahar de băutură
fină din care se pregătea să soarbă un gât și apoi
să îi analizeze pe îndelete gustul. Iar conversaţia plutea ușor,
ca între doi prieteni care se întâlnesc la un pahar de vin ca să se mai întrebe
unul pe altul de viaţă. Niciodată nu mă gândeam că
şi Şuşerea era scriitor. Poate din cauză ca el era președintele
asociatei de locatari bloc 156 apartamente, “Lumea Copiilor”, unde locuiam cu
familia, la scara 8, apartamentul 7. Unde toata lumea ii zicea “Poetu”, jumătate în băşcălie, jumătate serios,
aşa cum oamenii din partea aia a ţării făceau cu tot ce
întâlneau în viaţă.
Adresa oficială
a blocului avea, ca toate adresele, doar numele si numărul străzii.
Clădirea avusese la parter, pe vremuri, un magazin mare de jucării şi
haine pentru copii, cu o firmă de neoane uriașa cocoțata pe acoperișul
in panta al blocului şi pe care se lăfăia in litere mari, colorate
în roşu şi alb, numele “Lumea Copiilor.” Pe vremea aia, era singura
firmă cu neoane din oraş, la televizor rulau numai filme şi
show-uri americane, iar combinația unică de lumină si showbiz mă
făcea să visez continuu la Los Angeles, la New York, la vastitatea Americii
şi să îmi promit în barbă: când cresc mare si plec de-acasă,
vreau să ajung in America. Dar ca să reușesc asta, trebuia să
fiu mai întâi un scriitor celebru şi apoi să mă preia americanii
şi să continui să fiu celebru şi la ei. În ciuda numelui sonor
si luminos (la propriu!), blocul nostru nu era deloc o lume a copiilor. Asociația
de locatari sub conducerea lui Poetu, secondat de șoferul Ștefan
şi de colonelul de miliție Iuga, pensionat de câțiva ani buni dar
tot “colonel până la moarte”
(cum zicea tata), impusese un set de legi draconice şi regulamente de ordine
pe măsură. In primul rând copii nu aveau voie să intre in casele
scărilor. Blocul nostru era o clădire veche, cu aspect de
citadelă stalinistă. Apartamentele erau minuscule si aveau două
camere decomandate care, la o considerație mai adâncă erau de fapt o
cameră mai lungă sugușată la mijloc. Una dintre încăperi,
căreia îi ziceam „camera de la baie” pentru că era lângă baie, era
aşa de mica încât dacă puneai în ea o bibliotecă minusculă şi
un pat, abia aveai loc să te strecori până la geam, ca să îl
deschizi. Iar daca mai puneai și o masă (fără scaune,
bineînţeles), trebuia să te urci in pat şi să
păşeşti prin el ca să ajungi la fereastră. Bucătăria
era un pic mai mare decât doua cabine de telefoane publice puse una după
alta, iar baia era cât o bucătărie și jumătate, sau
echivalentul a trei cabine de telefoane publice. Aceeași scenă părea
sa se repete zilnic cu precizie de ceasornic in bucătărie: mama înghesuită
într-un colţ, spălând vasele şi risipind îngrozitor de multă
apă în proces (da’ mai dă-i dracului,doamne
iartă-mă, mamă, că toata lumea consumă apa, si tot atâta
plătim la întreţinere!), tata stand înghesuit intre ușă
și masă pe singurul scaun vacant din bucătărie (pe celălalt
tronând constant un sac de cartofi înfloriți de la căldura permanentă
iradiata de la aragaz), iar intr-un colţ aragazul, cu tabla vopsită
in alb şi flăcările celor două ochiuri arzând permanent
(mama repetând argumentul apei când venea vorba de consumul gazului.)
Pentru copii, partea
fascinantă a zilei erau explorările aventuroase din casele scărilor.
Blocul avea patru etaje şi opt intrări. Casele scărilor erau
largi, şi aveau un spațiu mare dedesubtul primului set de trepte în
care intrau bețivii noaptea ca să urineze, căinii vagabonzi ca să
se aciuiască de vreme rea şi copiii să se joace de-a vaţi
ascunselea, său “pituluşul” cum ii spuneam in partea aia a ţării.
Poate din cauza mirosului greu de urina sau a fricii să nu se adune și
mai multă mizerie intr-un loc pe care femeia de serviciu refuza scandalizată
sa îl curețe, invocând motive care păreau imposibil de contestat
(„Eu nu sunt plătită sa curăţ c… vostru de sub scări,
mă duc la partid să mă plâng”), comitetul asociației de
locatari luase decizia să interzică accesul copiilor in casele scărilor
şi erau deciși să o impună cu orice preț. Cine era
prins rătăcind pe sub vreo scară, era luat strașnic de
urechi şi dus acasă la părinţi. Părinţii nu se supărau
niciodată văzându-și copii cu urechile roşii, disciplinați
amarnic de Poetu sau de şoferu’ Ștefan, ba le
mai trăgeau şi ei o palma grea peste obrajii muiați de lacrimi. Ce-ai
căutat acolo, mă copilule? Nu ti-am spus să nu intri in casa scărilor?
Mulțumim domnu’ Şuşerea! Pe vremea aia nu prea mă
omoram să înțeleg de ce scara noastră cu numărul 8 era cea
mai mizerabilă din toate si presupuneam că fiind ultima din coada
numărătorii explica totul. Scara 4 unde locuia Poetu arăta cel
mai bine. Şi scara 5 era permanent curată şi cu flori sădite
frumos, regulat, în rondul din faţă: acolo locuia domnu’ Moraru, care
fusese plutonier la securitate, dar îl forțaseră să se pensioneze
după ce fiu-său, Gelu, chitarist intr-o formaţie de muzică
locală (o bandă, cum îi zicea mama), se încurcase
cu o suedeză şi “fugise”
in Suedia, cu acte în regulă. Domnu’ Moraru si colonelul Iuga se detestau
reciproc, fiecare convins că instituţia pentru care lucrase era mai
brează ca a celuilalt.
“Ai văzut ce
flori frumoase au pus la scara 5? E securistu’ ala de Moraru acolo, are încă
putere, futu-l in cur pe mă-sa!“, decidea tata.
“Nu e Moraru, e Morărița,
omule, m-am întâlnit cu ea când cumpăra flori din piața! Le-au
plantat din banii lor,” zicea mama împăciuitoare, iar tata nu mai
continua, pentru ca evidenţa era împotriva lui si nu îi plăcea să
piardă,mai ales la mama.
Erau de fapt trei
blocuri la “Lumea Copiilor” care erau aranjate in forma unui “U”, în jurul unei
curți interioare mari, de-a lungul căreia șerpuia o stradela
îngustă pe care nu avea voie nimeni să parcheze maşina, conform hotărârii
comitetului asociatei de locatari. Legea era atât de drastică încât dacă
aveai vreun oaspete la masă care uita să mai plece și stătea
cinci, șase ore in vizită, șansele erau foarte mari să îşi
găsească cauciucurile maşinii înțepate. Toata lumea era
sigură ca șoferul Ștefan era călăul automobilelor
parcate neregulamentar, ca şi cum simplul fapt ca trăiau și el
si familia din condusul unui camion de marfă îl făcea pe el singurul
capabil să bage lama cuțitului in cauciucurile altora. În mijlocul curții
se întindea, într-o structură de stea, un rond mare,
circular, împărţit ca în nişte felii de pizza despărțite
de alei interioare. În fiecare primăvara locatarii blocului ieșeau la
îngrijitul rondurilor, la „muncă patriotică” (deși nu-mi părea
nimic patriotic în îngrijitul unei curți interioare), sub conducerea asociației
de locatari şi a președintelui ei, Poetu. Oamenii deveneau atât de
angajați în activitatea asta încât aş fi putut să pariez că
rondul ăla mare, circular, era partea cea mai curată si îngrijita din
tot orașul. Din martie până în toamnă târziu, locul era constant
patrulat şi inspectat de Poetu, care trebuia să fie sigur ca regulile
erau respectate si nici o infracțiune nu rămânea nepedepsită. În
primul rând nici o persoana străina de bloc nu avea voie să folosească
băncile de lemn, terminate cu bare metalice circulare la fiecare cap, care
erau distribuite la intervale egale pe aleile despărțitoare. Când
vreun trecător îndrăznea să se așeze pe vreo bancă ca
sa îşi mai tragă sufletul după atâta mers prin oraș, Poetu se
așeza imediat in fata lui, agitându-si umbrela şi punându-i in vedere
in cuvinte simple, dar hotărâte, că venise timpul pentru el ca să
plece. Într-o după amiază când venisem de la școală mai
devreme si eram acasă, am auzit gălăgie afară, un schimb de
replici scurte si dure, cu glasuri răstite de bărbaţi, apre,
gâjâite, mânioase. Curios şi eu şi mama, am deschis fereastra sa aflăm
de unde venea zarva. Afara era Şuşerea cu un individ tânăr, cam
la vreo douăzeci si cinci de ani, îmbrăcat in blugi şi geacă,
care, depărtându-se la pas liniştit, se mai întorcea o dată înspre
poet, strigându-i:
“Da mai dă-te
dracului de boșorog senil, ce, e banca lu’ mă-ta?”
“Ptiu, nu ți-ar
fi ruşine, boule! Măgar nenorocit, chem miliția, barbarule!” se
repezise Şuşerea la el, amenințându-l cu umbrela, dar îşi
schimbase părerea în ultima clipă, se oprise brusc, la numai câţiva
paşi de infractor. Tânărul nu păruse deloc speriat de fandarea
lui bizară, de spadasin cu umbrelă.
„Ia uite la el,bă.
Ce, bă, vrei sa mă ataci? Îți fac umbrela aia guler, bă nea
piftie! Hai sictir la cimitir!” şi zicând așa făcuse un pas iute
spre Şuşerea, ca si cum se pregătise sa îl atace. La care Şuşerea
se dăduse repede înapoi, așa de repede incit pălăria îi sărise
de pe cap, deși umbrela o ținuse ferm in mână. Numai gura nu
si-o putuse ţine:
„Marş de-aici,
javră ordinară! Golanule! Pun miliția pe urmele tale, bă! Îl
chem pe colonelul Iuga!
„Te bag in p… mă-tii
cu colonelul tău cu tot!” auzisem glasul tânărului topindu-se după
colţ.
*
Rondul ala mare din
mijloc era ca un sanctuar venerat si strașnic păzit. Șansa la
nemurire a adulților de la „Lumea Copiilor”. Nimeni nu avea voie să
calce în interiorul lui, iar dacă vreun copil greșea si păşea
pe iarbă, peste bordura strâmbă, dată cu var, era instantaneu localizat
și apoi fugărit de Poetu, care îşi agita umbrela ca o suliță
pe câmpul de bătălie. Între ora 2 şi 4 in fiecare zi, toți
copii trebuiau să se retragă in case, liniștea era forţată
de umbra ameninţătoare a poliţiei secrete a blocului, și
numai adulții care locuiau in curte aveau voie să stea pe bănci,
cu condiția sa nu vorbească tare. Cu câteva minute înainte de ora 2
vedeai mamele deschizând ferestrele largi ale apartamentelor şi strigând
cu disperarea fricii de represiune: “Ninu, vino draga in casă! Ninuuu!”
“Mai stauuu, maaami!”
încerca Ninu sa tragă de timp, văicărindu-se.
“Dacă nu vii
imediat in casă, cobor la tine şi te iau de păr!”, amenința
mama cu glas ascuțit, după care Ninu o lua agale spre casă, îmbufnat
și cu pas nesigur,prins în ghearele unei revolte înăbuşite.
De multe ori, mamele ieșeau in papuci şi
capoate ușoare, așa cum le prinsese momentul, ca să ii aducă
pe recalcitranți in casă. Toata lumea știa ca Poetu stă la
pândă cu ceasul în mână, şi nimeni nu vroia sa se pună
rău cu el.
Ca să fie clar pentru toată lumea (şi
nimic nu e mai clar decât când e scris pe hârtie, pentru ca
atunci sună oficial), comitetul asociației comandase la o tipografie si
pusese la fiecare casă a scărilor un set de plăcuţe de tablă,
pe care scria cu litere de-o șchioapă:
A se păstra liniștea în
curte.
Zilnic de la 2 la 4.
Comitetul Asociației de
Locatari,
Bloc de Locuințe „Lumea
Copiilor”
De
cum văzusem plăcuţele agăţate pe casele scărilor,
mi se păruse că ceva era în neregulă cu formularea: pentru mine
„de la - până la” ţinea mai mult de puncte geografice, ca atunci când
ziceai “am luat autobuzul de la
gară pana la Craioviţa”, dar când te refereai la timp suna mai corect
„zilnic intre orele 2 si 4.” Dar pentru ca domnu’ Şuşerea era
scriitor, şi poet pe deasupra, nu avusesem curajul sa mă îndoiesc,
cel puţin cu glas tare, și să inițiez o discuție. La reţinerea
mea contribuise si faptul că dintre vecini nu prea aveam cu cine sa discut
nelămurirea mea.
In ciuda regulamentului, acum scris pe toate gardurile,
Poetu şi comitetul asociației nu păreau să fie tot atât de vigilenți
la ce se întâmpla pe băncile aliniate de-a lungul zidurilor blocului, dar
acolo era datoria locatarilor de la etajul unu sa stea la pândă. Copiii
care încercau să se refugieze pe băncile sprijinite de ziduri între orele
2 şi 4 erau luați la goană de de-alde domnu’ Stanca , despre
care știam ca era violonist la filarmonică (asta fiind si motivul pentru
care toata suflarea blocului îl chema „Violonistu”), avea o nevasta urâtă şi
se lăuda la toți că doctorul îi recomandase să bea in fiecare
zi un pahar de țuică, la ora 10 dimineața, ca sa ii scadă
colesterolul. Violonistu, care mergea la lucru numai seara si numai de două
ori pe săptămână, când erau concertele, era mai tot timpul acasă,
şi deschidea fereastra de îndată ce auzea glasuri de copii pe banca
de la scara lui. Atunci striga cu glas gros, înăsprit de țuica
terapeutică:
“Bă, ia plecați
de-aici la voi acasă, mama voastră! Voi nu vedeți ca e trecut de
două?” După ce auzeau ameninţarea violonistului, copiii o rupeau
la fugă, scandându-i numele, „Violonistu! Violonistu!’” si apoi râzând cu
ras spart, de ghiduşi. Când presiunea verbală nu funcționa, erau
alte metode de impus legea. La etajul unu al scării noastre stătea o
familie de țigani, Olaru. Femeia era slabă ca un uluc de gard, cu o
faţă colțoasă şi ochi haini si galbeni, de vultur: își
pierduse bărbatul cu câţiva ani buni in urma, făcuse ciroză
de la prea multa băutură, şi rămăsese cu fiu-său,
Fănuţă, care era un golan notoriu şi se lua în piept cu
autorităţile de câte ori avea ocazia. Una dintre faptele lui notorii
fusese să se refugieze pe cupola liceului când un profesor îl luase mai
tare când îl prinsese copiind la teza de matematică şi-i pusese nota
doi in catalog. Directorul însuși a trebuit să se urce pe
cupolă, prin podul clădirii şi să vorbească cu el, să
îl convingă să se dea jos, promițându-i ca nu îl pedepsește
dacă acceptă. În procesul negocierii terminate cu succes, directorul îşi
luxase piciorul. Odată ce îl văzuse jos, îi dăduse două
palme zdravene însoţite de o lună de suspendare şi l-ar fi dat şi
afară din școală, daca ar fi putut, mai ales având in vedere că
umblase o săptămână întreagă cu piciorul bolnav acoperit numai
de un ciorap, nemaiîncăpându-i în pantof, umflat ca un butuc din cauza ţiganului
ăluia nenorocit. Olăriţa, cum îi zicea mama (mama avea
talentul de a feminiza instantaneu orice nume de familie care ii cădea in mâini:
Popeasca, Dumitreasca, Morărița, cu rezultatul imediat că unele
din nume ajungeau să sune atroce: Busuloaia, Şuşeroaia), nu
suporta doua lucruri: oamenii tineri şi oamenii care se iubesc. Iar când combinația
firească între cele două ajungea sa se întâmple chiar pe banca de sub
fereastra ei, își pierdea total cumpătul si acționa ca un
angajat al poliţiei moravurilor. Ca atunci când a vărsat o căldare
de apă rece peste doi tineri care se giugiuleau şi ei pe banca scării
8, tăcuţi dar plini de pasiune, si asta după ora patru. După
a ce a strigat mânioasă la ei să se care, și i-a amenințat
ca dacă nu o fac or sa regrete, nu a mai considerat altă soluție
decât să deșerte peste ei o căldare plina ochi cu apă si să
ii ude leoarcă. Ăia au plecat înjurând, cu pasiunea răcita un
pic, dar nu stinsă.
*
Eram in primele clase
de liceu când am început să joc șah, zilnic. În parcul din faţa Teatrului
Naţional care era adiacent blocului nostru, se adunau pensionarii de prin
toată zona centrală a orașului, ca sa discute politică,
fotbal, si să joace șah şi table de dimineața până
seara târziu. Unul dintre cei mai acerbi șahiști era domnu’ Vasilescu,
un colonel de armată proaspăt pensionat. Domnu’ colonel arbora constant
un râs larg, care descoperea un dinte de aur sclipind in lumină cu
licărul unui giuvaer aruncat în fundul unui puţ întunecat, adânc. Domnu’
Vasilescu era considerat campionul imbatabil al “parcului
de la teatru” aplicând o tactică pe care o învăţase in anii de
armată: în timp ce juca, vorbea constant, ca să distragă atenția
competitorului cu o ciorovăială care nu avea alt rost decât sa
enerveze: “Ce domn’le, crezi matale că iese ceva din mutarea aia? E bine că
ai încredere în dumneata!” său “Hait, zău că m-ai speriat,
dragule! Eşti agresiv, dom’ şef, eşti agresiv! Îmi place de
dumneata.” Competitorii îşi pierdeau repede răbdarea cu atâta vorbărie
fără sens şi ar fi reacționat urât, dacă nu i-ar fi
descumpănit râsul larg şi dintele de aur. Iar domnu’ colonel îşi
vedea de planul lui, îi prindea cu regele descoperit şi deodată îl auzeai
anunțând, cu glas deopotrivă triumfător si obraznic: “Șah si
mat, domnu’ şef!” Nu am câștigat niciodată la colonelul Vasilescu,
deși am tot încercat. Ajunsesem să aud de câteva ori pe zi „șah
si mat, domnu’ sef!” si asta mă agasa la maximum. Câștigam în schimb la
colegii de clasă, pe care îi aduceam în parc uneori, după şcoală.
Într-o zi era prea aglomerat în parcul teatrului şi mi-a venit idea sa îl
duc pe Marius, colegul meu de banca, în curtea blocului, să jucăm acolo
o partidă de șah. Băncile din rondul circular erau libere la ora
1 când ne-am întors de la scoală, era o zi frumoasă de primăvara
şi in jur totul era plăcut: iarba, florile, cerul. Când s-a făcut
ora două şi s-a dat stingerea oficială de după amiază,
partida era încă în toi si nu m-am uitat la ceas. Nici nu am crezut ca era
important: stăteam tăcuţi pe banca noastră, aplecați
deasupra tablei de șah, gândind la următoarea mutare. Nu mi-am data
seama când Poetu s-a înființat in fata noastră, cu mers ușor de
felină, şi a început să vorbească, mişcând umbrela ameninţător
în timp ce ne certa.
“Te prefaci că
n-auzi? Vorbesc cu tine, elevule!”
“Oh, buna ziua,
domnu’ Poe… adică Şuşerea… Nu v-am văzut,” m-am scuzat
repede.
“Bă, voi nu știți
care e regula? De la ora 2 la 4 tot tineretul părăseşte parcul. E
perioada zilnică de liniște. Hai, strânge piesele şi
duceți-va acasă!”
“Domnu’ Şuşerea,
suntem aproape de final cu partida. Nu facem gălăgie, suntem numai eu
cu colegul meu,vă rugăm să ne lăsaţi să terminăm!”
“Ba, tu n-auzi ce am
zis? Strânge imediat piesele şi plecați. Unde-i lege nu-i tocmeală,”
iar când a terminat de zis asta şi-a adus umbrela in faţă, cu
vârful in direcția tablei de șah. Atunci m-am înfuriat, şi în
furie am schimbat persoana de adresare:
“Domn’le, nu înțelegi
ca ăsta e șah şi e liniștit? E sportul minţii! Nu
facem zgomot! Ce e așa de greu de înţeles?”
In momentul ala, cu o
mișcare rapidă, neaşteptată, Poetu a măturat cu umbrela
toate piesele de șah, împrăştiindu-le pe caldarâm. Strigând: ”Golanule!
Te tocmești cu mine? Mă iei la mişto că nu ştiu ce e
şahul? Marş acasă!”
Mi-am pierdut cumpătul. Aş fi fost
in stare sa îl lovesc in momentul ăla, dar m-am abținut in ultima
clipă. Doar i-am strigat, cu glas dogit de furie si emoție: “Ești
un vandal, Poetu!”
Remarca mea lătrată a părut că
îl scoate complet din minți: “Vandal! Pe cine faci tu vandal, mă nenorocitule?
Aşa te învaţă pe tine la școală, sa insulți
oamenii mai în vârsta decât tine? Mâine îl sun pe director, golanule! Îţi
văd şi matricola pe mână: 901. Da,da! Mare noroc sa nu te dea
afară, bă!”
Nu mai îmi păsa de ce făceam. Mă
sculasem de pe bancă, și eram la câţiva pași de el când
m-am întors si i-am zis: „Știi ceva, măi domnu’ poet? Nici măcar
nu e corect ce scrie pe tabla aia cu liniștea in curte. Nu e corect să
spui „de la 2 la 4.” Corect e „intre 2 si 4.” Şi mai corect este „între
orele 2 si 4”, dacă vrei să ştii matale. Voi scriitorii şi
mai ales poeţii ar trebui sa știți cel mai bine regulile limbii
romane, dom’ Poetu!” Şi apoi am luat-o la fugă, consolat cu ideea că
nu voi mai recupera piesele de șah.
Mama a fost prima căreia i-am povestit ce
s-a întâmplat si a început sa se văicărească: “Aoleo, maamă!
Putea să cheme politia! O sa te pârască la școală acum,
cine știe ce o sa pățești? Mai lasă-l şi tu
încolo de șah, că nu e bun.“
Tata s-a supărat, dar nu foarte tare:
“Dar şi ție ce ti-o fi venit sa îl faci vandal? Nu știi că
e cam sărit de pe fix, futu-l in cur pe mă-sa? I-am despărțit
pe el si pe Ştefan săptămâna trecută, la ultima
ședință de asociație, când a vrut sa îl sugrume șoferul…
L-a făcut “analfabet” pe
șofer, acolo, de față cu toți. Are gura proastă, dar
aşa nu cred că e prost, dacă citești ce scrie” a conchis
tata. După care a deschis cartea pe care i-o dăduse Şuşerea
la o pagină căreia îi pusese semn. „Ia asculta ce zice ăsta in
altă poezie. Se numește Durere Cosmică. Eu nu
înţeleg nimic, poate înțelegi tu, ia ascultă…”
Când ești bolnavă,
Când nu ţi-e bine
Tragi întreg universul peste tine
Ca pe o plapumă,
Inima ți-e înghiţită de gaura neagră
A suferinței, a durerii,
Iar eu
Udat la piele de constelațiile amintirilor
Mă simt abandonat şi singur
Şi mi-e frig
Si mă întreb unde e dragostea ta?
Poate o stea in renaştere
Pâlpâind în ritmul secundelor cosmice
În gaura neagră a suferinţei, a durerii,
Când ești bolnavă,
Când nu ţi-e bine
„O fi pomenind de nevastă-sa aici,” sare mama, „n-am
mai văzut-o de cam multă vreme pe Şuseroaia… O fi bolnavă,
săraca.”
„N-a zis nimic de nevastă-sa când am vorbit cu el
ultima oară,” clarifică tata, dar mama continuă un subiect in
care pare a avea o grămadă de cunoștințe:
„Cum s-o înțelege femeia aia cu nebunul ăsta de Şuşerea?
Ea pare normala… O femeie cumsecade. Chiar ii plac copiii, dar n-a avut parte
de nepoți până acum. Fiu-său e un pierde vară prin
București, holtei necăpătuit. Trăiește cu femeile şi
le lasă. Nu pare a avea nici un gând de însurătoare” conchide mama,
clătind farfuria cu apă rece și punând-o peste celelalte, în
chiuvetă.
Iar eu mă omor cu o bucată de lemn, o cioplesc cu
cuțitul ca să înlocuiesc un nebun din jocul meu de șah. Am
recuperat toate piesele după ce mi le-a aruncat Poetu pe jos, mai
puțin o piesă: un nebun
de negru.
Wednesday, November 14, 2012
Alpii lui Gheorghe
”Domnu´ Anton,
știți care e visu´ meu după ce primesc pensia, în toamnă?” Gheorghe se oprește
brusc și își baga în mine fata nebărbierita, acoperita cu par gros, țepos, ca o
curte neîngrijita, napadita de buruieni. Ochii ii joaca în cap, strălucitori si
nestatornici, iar respirația ii e acră, o
combinație de alcool și tutun care mă
face să întorc capul într-o parte, din reflex. Așteaptă câteva secunde bune, ca
un orator care folosește cu dexteritate masura timpului ca să întărească puterea
cuvintelor, și apoi rostește sacadat: „Vreau să mă duc văd Alpii, domnu’ Anton!
Cu pensia pe care o primesc din toamna, mă duc la văd Alpii, să văd pe unde a
trecut Hannibal cu elefanții ca să cucerească Roma! Cea mai mare realizare a
istoriei ce a făcut el. Știți ce armată a avut când a trecut Alpii? 38000 de infanteriști
și 8000 cavaleriști, domnu’ Anton! Asa de mare a fost armata lui! A ajuns la
destinatie cu 37 de elefanti, care au rezistat la temperaturile reci și la
dunele de zapada de aproape un metru! Elefanți mergând prin zăpada, ati mai
pomenit asa ceva, domnu’ Anton? Doua sute cincizeci de kilometri a acoperit
armata lui in 16 zile. Doua sute cincizeci de kilometri de urcat si coborât cu
arme, cu care, cu ghiulele, vă dați seama, cu tot harnașamentul de război. Mare
geniu a avut Hannibal! Mare om de stat. A ocupat Italia pentru 15 ani încheiați,
și ar mai fi stat daca romanii nu l-ar fi atacat la el acasă, în Cartagina. Mari
strategi si romanii, domn’le!
Iar eu... Eu vreau să merg pe urmele lui Hannibal, să văd pe unde a trecut el Alpii!”
Sunt aproape gata să mă arunc într-o dezbatere de pahar și să ii spun ca Hannibal
a trecut de fapt Pirineii, dar am un moment de dubiu (poate e același lanț
muntos?) și tac. Dar nu tac din cauza Pirineilor. Tac pentru ca realizez
absurditatea situației: pensia lui Gheorghe va fi de in jur de 400 de lei pe
luna, care înseamnă probabil vreo suta de dolari. Cine poate să călătorească în
Alpi cu o suta de dolari venit pe luna? Dar nu zic nimic, doar dau aprobator
din cap și realizez instantaneu ca gestul meu e condescendent și mi-e rușine.
Gheorghe nu se mai uita la mine, e preocupat să mai ia un gât de țuica și,
politicos, ridică paharul ca să toasteze: „În cinstea domnului Anton și a doamnei
Dana, canadienii noștri, și a domnului Toader și a doamnei Săftica! Să va dea
Dumnezeu sănătate și bucurie! Ați avut noroc de copii buni, domnu’ Toader!”
*
Satul Călieni din
județul Vrancea are un nume frumos, care suna ca clinchetul unui cercel de fata
cu parul lung. Dar îl urâțește sărăcia, așa cum lipsurile îl urâțesc pe om. Așezat
pe malul Siretului, într-un cot al râului care se lățește ca să ia curba și
apoi curge la vale în linie dreapta, pare a fi un exemplu de ce e in stare omul
care se bizuie numai pe brațele lui și pe uneltele simple pe care le poate face
din rindea și nicovala. Daca nu ti-ar atrage atenția acoperișurile caselor
pline de antene de televiziune și satelit, ai fi tentat să crezi ca oamenii de
aici nu au văzut niciuna dintre sculele automate de care sunt pline magazinele de
hardware din lumea civilizata. Calienestenii par a fi în perioada timpurie a căruței
cu coviltir, cu pânza roasa de timp, străpunsa de insistenta lui. O impresie
contrazisa de cochiliile stralucitoare, viu colorate ale unui BMW sau Peugeot
care stau cuminți în fata vreunei case: proprietarii lor lucrează în Italia sau
Spania și s-au întors să îsi vadă părinții. Daca evoluția economică este zidul
pe care il construim intre noi și lumea haotică a elementelor, Călienii sunt un
loc în afara zidului. Casele satului sunt ca niște soldați îngropați de vii de
ghiuleaua timpului, ieșind de sub țarina care le-a băgat in guri călușurile tăcerii
și le-a transformat uniformele intr- un pumn de zdrențe. Culoarea predominantă în
sat e cenușiul, cu versiuni de tonalitate. Bătătura e de culoarea lutului galben
murdar, pământul e aproape plumburiu, sărac in cernoziom, hainele oamenilor
sunt închise la culoare, ponosite și de mult expirate. Rugina a mâncat tablele acoperișurilor
și a înnegrit gardurile de sârma care despart curtea din fața casei de ograda găinilor. Ulița e ca un șarpe cu pielea crăpată
și cheală, fără fir de iarbă sau pălămidă, cu praf gros în care calci ca în
zăpada afânata.
Multe case stau într-o
râna, cu zidurile oblice, parând gata să cada. Te-ai aștepta să fii intr-un sat
părăsit în graba de oamenii care au fost martorii vreunei grozavii, dar papucii
colorați, de plastic, care stau ordonați cu grija în tindă, în toate culorile
si mărimile, te duc cu gândul la viața normala de familie care se desfășoară în
spatele zidurilor de chirpici. Liniștea satului e adânca si imperturbabilă: nu o tulbură nici măcar hămăiturile
repezite și rele ale câinilor care sunt folosiți ca detectori de plimbăreți pe ulița.
Până si cei mai leneși dintre ei mă simt când sunt la 50 – 60 de metri de curtea
in care sunt priponiți si latră amarnic, de parca as legăna vreun trident diabolic
pe sub poala hainei. În satul Călienilor, câîinii sunt instrumente inutile de păzit
sărăcia.
*
Coaja groasa, crăpata
de timp a satului e puroiata din loc în loc cu case deșelate sau pur și simplu
căzute ca după beție. Pereții de lut s-au prăbușit si stau îngrămădiți în
mormane diforme, lugubre, zidurile ramase si-au deschis gurile larg si prin găurile
știrbe se văd urme ale vieții de odinioară - un petic de zid văruit în culori încă
vii, decorat cu motive florale, un godin deșelat, un scaun rupt. Greu de crezut
ca un câine ar putea fi convins să stea în jumătățile astea de camere la vreme
rea.
Și totuși… Într-una
din casele astea sta Gheorghe, ultimul si poate unicul gentleman din sat. Singurul
vagabond cu stil pe care îl cunosc, un campion al zilei de mâine în locul zilei
de azi. Un artist neterminat, un ratat reușit, facându-și existența posibilă
prin imposibilul visului.
Gheorghe a fost
un bărbat chipeș la viața lui. De fel din Călieni, unde s-a născut si a
copilărit, a plecat ca mai toți tinerii din sat să își facă un rost în altă
parte. A învățat carte, a terminat Institutul Pedagogic din Iași si a fost
repartizat ca profesor suplinitor de geografie si istorie intr-un sat din județul
Bacăului. Acolo a descoperit-o pe nevasta-sa, cu care a avut un băiat, si acolo
a descoperit si băutura. Nevestii-sii nu i-a plăcut ultima lui descoperire si a
găsit înțelegere la alt bărbat, cu care a făcut o casa mai bună decât cu
Gheorghe și și-a pus la adăpost copilul. Gheorghe s-a întors în sat, să stea cu
chirie (casa părinteasca fusese vânduta de frați după ce parintii s-au
prăpădit), și să suplinească la școala primara, unde copiii s-au tot împuținat,
deodată cu speranțele intr-o viața mai buna ale calienestenilor.
Când vremurile
s-au schimbat si comunismul s-a transformat peste noapte intr-o referința seacă
în manualele de istorie, Gheorghe s-a pomenit fără slujba si fără rost în
satul lui. Fara să realizeze, viața lui
a devenit un subiect al caritatii publice, susținut de banii putini împrumutați
de la sătenii săraci si ei, dar nu lipiți pamantului, ca el. Si nici dați în
darul beției după care ziua de mâine nu exista, iar ziua de azi o bem. Rămas fara
nici un mijloc de subzistenta, s-a mutat cu sora-să, o femeie simpla de minte,
parasita de bărbat pe când era încă tânără, care nu mult timp după ce l-a luat
pe Gheorghe în gazdă, a căzut la pat, paralizată pe jumătate. Dar si asa, cu jumătatea
ei de trup buna si din pensia ei prăpădita, l-a ținut pe Gheorghe îngrijit, îmbrăcat
curat, bine hrănit,cu un ban de cheltuială în buzunar, și l-a suportat în toate
nopțile când a venit acasă beat mort, trântind ușa de la intrare si lovind cu
bocancul scaunele din bucătărie, cu mințile înecate in alcool, nemaiștiind ce e
cu el, comportându-se ca un câine rău, scăpat din laț. Dar atunci când a luat-o
de păr și a izbit-o cu capul de godin, într-o noapte când ea i-a cerut socoteală
pentru farfuriile făcute țăndări în dulap, sora-sa a simțit ca i-a ajuns cuțitul
la os. I-a aratat lui Gheorghe ușa si i-a zis du-te invârtindu-te, nu mă mai interesează ce faci cu viaţa ta! Dacă
vrei să mori beat la marginea şanţului, n-ai decăt!
Adevărul este ca
Gheorghe nu a avut niciodată vreun plan clar definit cu viața lui. Oamenii din
sat, auzind povestea cu soră-sa și cu mila fata de oloagă, au refuzat să ii mai
dea bani. Rămas fara o para chioară în buzunar si cu buza arzându-i de dorul
rachiului, Gheorghe și-a adus aminte ca are un fiu la Bacău, căsătorit și cu
copii. Băiatul pe care nu il mai văzuse de ani de zile, de la nunta la care
scorpia de nevasta-sa vrusese să o țină ascunsa de el, si la care noră-sa,
suflet milos, îl invitase fără știrea soacră-sii. Fiu-său nu i-a răspuns. Gheorghe
a așteptat câteva luni bune sa primească răspuns de la băiat, apoi într-o zi a
dat a lehamite din mâna: adresa trebuie să fie greșită. Unii de la o organizație
de caritate s-au oprit in sat si i-ai dat un pachet cu haine, țigări si
conserve. Hainele bune toate, deși de mana a doua, luate de prin Germania, de
la carități: o pereche de pantaloni de lâna groasa, pantofi moderni,cu vârful ascuțit si o geaca
portocalie de piele, cu o forma sic, croita ca pentru trupul unui om tânăr. Când
a venit toamna si frunzele copacilor au căzut, scoțând la iveală sărăcia gospodăriilor
din Călieni, Gheorghe s-a mutat într-o casă dărâmata, părăsită, din care rămăsese
în picioare, ca prin minune, o singură cameră, tronând în mijlocul movilei de
chirpici ca un organ sănătos intr-un trup bolnav,trăgând să moară. Camera aia a
mobilat-o cu lucruri luate de milă, de la oamenii din sat: un pat cu o masă si
un scaun, un godin de fier cu trei picioare bune, si o policioară cu cărți. Pe
care a îngrămădit cărți de călătorie si de istorie, împrumutate din biblioteca
lui socru-meu, niciodată returnate. Cărți pe care trebuie să le citească ziua,
pentru că seara e mai greu: în lipsa luminii electrice, probabil ca folosește lampa cu opaiț. Si
uleiul lămpii e scump, mai ales când nu ai un chior in buzunar.
*
Soarele tanar de
aprilie dădea lumii o prospețime de piele curata, fina, ca după baie. Lumina
lui alba punea un lustru nou pe lucrurile vechi, le umplea încrețiturile cu
aburul auriu al razelor vii de primăvara.. Eram adunați toți, familia întregita
cum îmi plăcea să le spun, la masa lungă, scâlciată, cu vopseaua jupuita, din
fața casei. Probabil aceeași masă la care stătuseră meseni, la nunta noastră,
cu douăzeci si cinci de ani în urma.
Masa de lemn durabil ca piatra, părând nemuritor, care scăpase din gheara
timpului doar cu câteva zgârieturi adânci. Sticla de țuică era pe jumătate
goala, iar socru-meu continua să repete cu glasul muiat de băutura o întrebare
la care nu mai aștepta răspuns: „Mai băieți măi, care mai e viața voastră prin
Canada? Canada, domn’le!” Nevastă-mea
aduna oasele ramase prin farfurii, încurcându-se de câine, care ne lăsase
papucii în pace (joaca lui preferată fiind să ne mursece în dinți papucii de
cauciuc) si dădea înnebunit din coadă, cu premoniția festinului.
Mama a fost prima
care a reacționat la glasul dogit al lui Gheorghe, venind dinspre poartă: „Doamna
Săftica!” Cumnatu-meu si cu fiu-său au încercat să o oprească, “Ce mai vrea si bețivul asta? Nu vede ca
suntem la masa? Nu îl lăsați în curte, mamă!”, dar ea pornise deja cu mers
hotărât înspre poartă. Tata se ridicase si el în întâmpinare. Iar cumnatu-meu
nu rămăsese decât cu o concluzie pe care nu putea să o țină numai pentru el:
“Uitați-va la dumneavoastră, oameni serioși
sunteți?”
Gheorghe venise să
ceara zece lei cu împrumut, să își ia pâine. „Să ii bea,” adăugase cumnatu-meu
mai târziu, intr-o lămurire inutilă. “Domnu’ Anton si doamna Dana, îmi pare așa de bine să vă întâlnesc! Domnu’
Toader mi-a povestit de dumnevoastra și de Canada! Veniți de tare departe la noi, cum e viața în
Canada?” Gheorghe avea aerul unui dandy sătesc, imbracat cu geaca lui de piele portocalie
si purtând pantofi negri, cu vârf ascuțit. Haine de om cu stare, venind bine pe
trupul unui vagabond.
Gheorghe se
exprimă îngrijit, cere cârti noi să citească. „Domnu’ Toader,” i se adresează deferent
lui socru-meu, „dați-mi si mie o carte despre deșertul Gobi, daca aveți…” Si apoi adresându-mi-se
direct: „Domnu’ Anton, mie mi-ar place foarte mult să văd lacul Ontario! Da!
Lacul Ontario e al patrusprezecelea lac ca mărime în lume si primul ca adâncime
medie intre cele cinci lacuri mari din Canada si SUA.” Se oprește si se uita la
mine, să cântărească efectul informației livrate, apoi continua. „Adâncimea
maxima e de 250 de metri, domnule!” Socru-meu pare uimit, si zice:”I-auzi
domnule! Mai Gheorghe, hai să iți mai dau o țuica, vrei?” Si când rostește
„vrei” își ițește glasul de parca ar apasa pe accelerator.”Da cum, domnu’
Toader,” confirma Gheorghe si insfaca paharul de rachiu din care trage repede
un gat, după care continua: „Dar mie, daca ajung în Canada, mi-ar place să văd
cascada Niagara! Ați fost să vedeți cascada Niagara, domnu’ Anton?” Eu îngaim
ceva afirmativ si el zice: „Cascada Niagara are o inaltime de 58 de metri,
domnu’ Anton. Cea mai inalta cascada din lume!” Gheorghe face o pauza să își aprindă
o țigara. Socru-meu il oprește si ii zice „Așteaptă Gheorghe!,” fuge în casa si
vine înapoi cu un trabuc cubanez pe care i-l adusesem lui. „Ia încearcă asta,” il
indeamna socru-meu, spre necazul lui cumnatu-meu care nu mai rezista si se
ridica de pe scaun, facandu-si de lucru prin casa. „Mulțam fain, domnu’ Anton!
Asta e trabuc de Canada, asa-i?” Dau din cap a „da”, evitând detaliile legate
de tara de fabricație, si socru-meu intervine hotărât: „Dar Canada Niagara nu e
cea mai înalta din lume. Sunt alte 500 de cascade mai inalte ca ea, Gheorghe.
Cea mai inalta e cascada Îngerilor din Venezuela, la 979 de metri. Așa!” Noi căscam
gura, uluiți de exactitatea si ineditul informației, iar Gheorghe continua:
„Domnu’ Toader, eu nu cred ca cascada Îngerilor e cea mai inalta. Cea mai inalta
e cascada Victoria din Africa de Sud!” Mie îmi vine să sar si să zic ca cascada
Victoria nu e în Africa de Sud, dar socru-meu mi-o ia înainte si apăsa inca o
data pe accelerator: „Nu! Nu e adevărat! Cascada Îngerilor e cea mai înalta
cascada din lume, Gheorghe!”
Gheorghe nu pare
a avea o fire combativă. După ce trage câteva fumuri adânci din trabuc,
il stinge, ca să il salveze pentru mai târziu, si își aprinde o țigara locala,
cu miros puternic de mahorca. Mama găsește momentul prielnic să intervină:
„Gheorghe, am fost la câmp si am văzut ca nu ai terminat de legat aracii la
vie. Mi-ai spus ca ai terminat!” Gheorghe devine brusc conciliant: „ Doamna Saftica,
ma duc si ii termin, daca mi-au scăpat cativa. Pe cuvânt de onoare!” Mama își îmbracă
hainele de businessman: „Uite ce, Gheorghe! Iți dau acum cinci lei, să iți iei pâine,
si restul de cinci lei ti-i dau mâine, după ce termini de legat aracii.”
Gheorghe acceptă fără să crâncnească : „Asa facem, doamna Săftica!” si apoi se întoarce spre
mine: : „Vreau să mă duc văd Alpii, domnu’ Anton! Cu pensia pe care o primesc
din toamna, mă duc la văd Alpii, să văd pe unde a trecut Hannibal cu elefanții
ca să cucerească Roma! Cea mai mare realizare a istoriei ce a făcut el. Știți
ce armată a avut Hannibal când a trecut Alpii?”
Tuesday, September 18, 2012
Mr. Popular
It is amazing how popular becomes a mediocre, laid back guy
in a fast paced, talented and hard-working team, after he tended his
resignation. Suddenly the under-skilled, non-productive, quiet and cool (from
fear of saying stupid things) underachiever becomes Mr. Popular: everyone stops
him on the hallway to say “hi”, invites him out for lunch, asks about his
vacation plans (his favourite subject by far), wants to get his private contact
info, and while the list of reasons goes on and on, the communication is imbued
with un-dissimulated admiration. The most emphatic admirers are those who
suffered, like Mr. Popular, the constant pressure of a crazy boss who wants
results, involvement, out of box thinking, dedication and modesty, a cocktail
that doesn’t sell anymore nowadays, including in those as flashy as lame tv
sitcoms with lawyers and stock brokers who lose their sleep over their work
more than Albert Einstein in those lengthy days and longer nights when he was
close to write down e=mc2, but not quite on it.
Mr. Popular enjoys the fame that landed on him with the
unavoidability of a bird poop. He suddenly discovers himself being placed in
everyone’s centre of attention. He is the delight of the masses. The constant
preoccupation of the fools (more like a royal family, wouldn’t you agree?)
People who never exchanged more than a few formal words with him throughout the
year ("Hey, how are you? Good!") stop him on the hallway to have an
ample discussion about his new job: “Wow, really? Is that so? What about your wife,
how is she coping with the change? Is that so? Wow! That is cool, man. I'm
really happy for you! Congratulations!” And when they say
"congratulations" they use the same sneer as when they say "f...
you."
And on top of everything everyone is asking him out for
lunch. Could be the fact that Mr. Popular had decided to move his lusterless
career to a big institution, where an insider, a good friend of his, put a few
good words to another guy, who’s been in cahoots with another insider, who put
a few good words to the director of whatever, and so on the story goes. It
seems that that’s the kind of institution where people carry insiders instead
of shadows. And the things turn eerie, when the insiders-shadows retire (oh,
yeah, that's the kind of company where nobody in his right mind leaves, buddy),
or move out (sure, there’s always Florida!) or simply die. And then try to
imagine a guy without a shadow, to have in mind a bit of the image I’m
picturing right now in my mind. I can bet that whomever invites Mr. Popular out
for lunch (still at modest restaurants, as he is not a big shot, after all, and
he may never become one, based on what he showed so far, so why waste the
money?) thinks that someday in a not such a distant future, Mr. Popular could
be the insider who will pull him up on the steady ship of guaranteed
retirement, sailing the still waters of business with tax payers’ money. You
guessed, of course: Mr. Popular will be another one of those guys in the maze-like
government offices.
Which guy would not feel his level of testosterone going up
when almost everybody in the office would be taking delight in his mere presence?
Or wouldn’t smirk or even scoff when questions he finds silly were addressed to
him. Or smiling superior, and fully content with himself, when the people would
start involving him in deep, subtle and sometimes intricate debates on topics that
Mr. Popular had, has, and will have no clue about, ever. Like those challenging
debates (they call them design sessions), where basic analytical skills and a time
proof technological background are required and the problem solving desire is
the main thing. Mr. Popular would listen carefully to all those questions
addressed to him (he rehearsed this thing so many times with his workaholic
boss), then for a few good seconds would plop his eyes high up in the ceiling,
and with a deep, but barely noticeable sigh (oh, the thinker’s challenges!)
would conclude: “Good approach… I will have to think about that. Can I get back
to you… hmm, in a week?” And when he says that clearly introspective “hmm” Mr.
Popular would stick his eyes like two sharp pieces of shrapnel in the eyes of
the guy who asked for his advice. The sky is the limit when it comes to show
his confidence now, when there’s no danger in being admonished for his poor
knowledge and skills, or even remonstrated and, why not, punished (or even
kicked out, eh?)
Only if he knew the deep secret I will carry with me in my
grave, and cannot share with him or his close ones. I wonder what he’d do if he
knew what I’m about to share with you, how would that change his behaviour, his
confidence, his “look at me, learn from me” victorious stance? Would that erase
the perpetual smile on his face? Would that change his affronting look, or his
gay strut? And here’s how the story goes. A couple of weeks before the date, Mr.
Popular confided in me that he had accepted the offer from a big company, running
on governmental funds, and he even offered me details how strings have been
pulled in his favour to skip a technical interview, to be met by his future
manager in a coffee shop and have a relaxed chat about life and universe, to
fool around with HR about his leadership skills (“what would you do if you
faced a cat fight?”), all these fancy stories being told with his carved up
angelic smile… And one or two days after he told me that, our boss called me in
his office to confide in me his thoughts (he’s been doing that many times,
lately), sharing with me his concerns about Mr. Popular and the decision he
came to: “I will let him go. I believe he’s a total f… up. Plus he has no
technical background. He fooled me all these years…” My boss was innerved with
rage, and when he’s in that particular mood he starts swearing. A while back he
used to apologize after bad mouthing people, but after I told him that swearing
is good, because it brings the human touch into the workplace, he stopped
justifying himself. Now he just swears. And I felt like Mr. Duplicity himself, because my
lips were sealed: I couldn’t tell him that Mr. Popular had already decided to
quit. In the same time I realized that the number of gods cheering for Mr.
Popular from their white, puffy thrones among cloudy columns in the blue
temples was quite high. It’s not only here on hard ground that the people work diligently
for Mr. Popular’s happiness, it is also high up in the skies where he has close
friends and trustful allies.
One week after that, my boss invited Mr. Popular to have
lunch with him into a sleek Italian restaurant, close to downtown. He treated
Mr. Popular with lobster on rice, and they chatted about vacation plans. Next
day Mr. Popular was my guest for lunch (I had to insist to have his pre-planned
lunch with the asshole managing the Ops Team moved to the following day.)
That’s how I found out about the lobster and vacation plans.
Thursday, September 6, 2012
Techie in the Businessland
A week ago, at the official beginning of the Fall season, I had the chance to attend a managers' meeting called by our VP, a charming and funny individual with a strong business acumen, a deep sense of humour and a ton of ideas that do not let him sleep well. After he presented us the quarterly results (which, as usual, are good but could be better), asked us to be part of a team exercise.
To be more precise, he split us in four working groups, business and IT managers mingled together, and asked us to do a bit of brainstorming and accommodate a simple request: Provide three ideas to make the business grow in this highly competitive market of media and advertisement.
The group exercise that followed offered me the chance to witness first-hand how the business managers think, i.e. measure and cut. Sometimes in the IT world , we are bound to forget that our fancy state of the art tools and apps are totally useless without people to sell them and people to buy or simply consume them. Deep down in the engines’ room you tend to ignore what it takes for the people on the deck to keep the boat afloat and on the right direction.
I personally had a humbling experience during the group exercise: I realized that it is not an easy task to come up with bright, unique, progressive ideas that could make our business soar. And I'm not even near to accomplish that. It takes a different thinking, special abilities, knowledge of the market behaviours, training, experience, and last but not least, a committed team to become a successful organization and stay the course.
Tuesday, September 4, 2012
The Smarts and the Fools
In my workplace, as well as in your workplace, there are two
kinds of workers: those who love what they do and the others who love the small
fonts of their paycheques. Or, in other terms, and respecting the same
sequence, the fools and the smarts. In any company from any country from any
system, the percentage of fools is way lower than the percentage of smarts. Is
this good, is this bad? No clue at this point, but remains to see what could
transpire from this (pseudo)analysis.
First off, let’s see what makes a fool a fool. Being
passionate about what you do, and this is not applicable to the workplace only. A passionate
man is a passionate man. You can see his mark on everything he or she touches.
And if there’s something he hates he’s going to tell you right there, right
from the get go. This frankness qualifies him as an outspoken person, and
that’s the end of any pretenses that he or she could be political creatures. These people are not politically correct. They love what they do and they
are convinced that everybody else loves what they do. Moreover, they would bet their yearly incomes on the rule that one loves what
one does. In their minds the world is built on principia, the most logical and most
fair of the premises. And if something goes wrong, there’s always a 3-step fix:
1) recognize the wrong; 2) discuss and agree on the solution of extirpate the
wrong; 3) apply the solution. That’s it. That never works, of course.
What else is there about the fools in my workplace, and in your workplace?
They do not care too much about the paycheque. It’s good to have it, of course,
because paycheque means entertainment in all its modern aspects (from HDTV to
cruises in Patagonia), and entertainment is just a way to recharge the
batteries of their creativity. Creativity that will be applied back into the
workplace, like a recycled investment. With potentially good results, I’d say, that would always materialize with one condition: if the smarts would all fall asleep, missing to watch the fools, failing to dart from their starting blocks to stop them from accomplishing anything
good. But this never happens. The smarts are always alert and watching and also
good athletes.
What makes a smart a smart? First off, a combo of missed ingredients: imagination, spontaneity, innovation. The plain truth is that all smart people are intelligent, without any trace of doubt (some
of them very intelligent), but, with rare exceptions, the intelligence doesn’t go usually hand
in hand with the creativity. For a simple reason: intelligence means preparedness
to face any situation with a set of pragmatic, common skills, acquired during an eventless infancy. Well spread skills
equipping most of the people who paid close attention to their parents when
they were teaching them to play safe, aim low and be successful. Creativity is a wild run
in the unknown, and the best partner you can get is brazenness. When it gets
combined with a touch of recklessness it
gets sold as a deluxe package, highly productive, highly unsuccessful among
common people leaving common lives.
The smarts love their paycheques, and the more they show
their love, the fatter the paycheques become. It’s his secret practice of the Duh Paycheque deity’s cult that makes a
smart a smart. Of course, the workweek
for such people is hell, this goes without saying. Of course the best place for
them to hide are the big, stale organizations where, beside the fact that their number is getting
bigger by the successful financial quarter, the workdays are planned in such a
way that the professional innovation and dedication are considered work related infractions and punished with maximum severity. While the fools struggle with the
wide spread creativity symptom, called otherwise inadaptability to the mediocre job requirements, the smarts are
quite an adaptable race of achievers. They never get sick with doubt, and its more severe form, the need to challenge the establishment. They make it through the workdays
avoiding the commitment, skirting the debate and planning their vacations.
There are no better vacation planners than the smarts. Go to them instead of a
travel agent. They know every single trick in the book, nobody can fool a smart. A smart outsmarts everybody, even another smart. When they talk about vacation, for a few moments they grow the wide wings
of the fools, and their eyes fill with passion. It’s an amazing metamorphosis
which, fortunately, is short lived. And yes, the smarts are the best
politicians in any organization. They don’t speak out their minds because
there’s nothing to be spoken out. They are quiet and in control, they look
mannish and cool, because their thoughts are simple, devoid of any thinking
substance or human emotion. When you don’t talk, you don’t look smart, you don’t look
dumb, you look cool. And no cool guy ever made mistakes.
The smarts are the engine of our modern economy. The fools
are hunted down more and more by a weapon that the smarts invented in order to
survive and multiply: the process. Any respectable, successful, highly competitive company brags about its
processes. These processes are solid shelters for lethargy and lack of
creativity. They are the fortresses of rampant stagnation. Every smart will use them to
hide from ingenuity.
The stagnation is more of a buzzword nowadays. Dressed up in
a nice attribute that gives it a stance of irrevocability, the economic
stagnation is the public agora for all the smarts in this world. They take
turns to tell us what we must do, in order to avoid the professional
advancements. And they will always remain politically correct, no worries
there.
Monday, September 3, 2012
Excellent Job, Mate!
In one of my team's meetings centred on the topic of the
"manager's appreciation" (believe it or not, the software development
teams take sometimes the time to discuss about other topics that just .net
frameworks or best design practices), I came up with the idea, on the spur of
the moment, to inquire around the table about a simple choice:
What is it more important for you: the appreciation you get
from your manager, who in spite of his technical background may not be totally
aware of your professional prowess, or the praise you get from the senior developer who works
beside you and knows very well how valuable you are?
Of course, most of the attendance jumped immediately at the
low hanging fruit: the manager's recognition matters the most (I would have thought that they did that
only to please me, till one of them mentioned that there is where your bonus is
coming from, so the answer was no brainer, dude!), but a few of them
acknowledged that being appreciated by a colleague who is good at what he's
doing matters a lot for them.
Next day, I was pleasantly surprised to have one of my
senior developers, let's call him Dwight (who, by his outspoken personality and
straight way to communicate the unpleasant thing that in spite of the best
treatment, that piece of software so much touted about is dying, has attracted
the wrath of the higher management on him, and implicitly on me) has asked me
for a brief meeting to follow up on pour discussion about the "peer's
appreciation" with a concrete example. He came to my office to
specifically praise Irene's stellar performance in VehiclesForUs, one of our
main products, which is in its final QA stage before release. Irene is now
fixing bugs, some of them critical, with an enviable speed and she proves reliable, thorough, precise, sharp.
It all comes to that new level of motivation (the experts call it Motivation 3.0, to separate it from the classic Motivation 2.0 which is an elegant way to name the old "stick and carrot" approach) where you want to do something with your life that is both meaningful and enjoyable, and also a reason for being proud and maybe leave a bit of legacy behind you. And it's not about showing the others how smart you are, to get their votes of confidence, it's about feeling you are on the way you started to pave when you were young and restless, and the only dream you had was to go in a history book as the first guy who stepped on Mars (this opportunity is still out there!) And none of these dreams ever started with any material compensation. The word "money" had no place in the workshop of dreams. And, believe it or not, still hasn't.
This is good news for the corporations, of course, where the "money savings" is the sweet lullaby, but there's definitely more attached to the notion of "work" than the bare view of a corporate tower filled to the edge with grey cubicles and politically correct people, also grey to fit in the décor. After all, the beavers are not organized in business units. And they are not grey either...
Saturday, August 25, 2012
Official Aphorisms
The Trust Factor
Beware of the guy who's telling you during an interview: "What we're trying to build in this company is trust. Trust is one of our core values." This means that that individual, your future boss, is most probably incompetent and relies on others to tell him what, how, when is done, and also insecure, most probably realizing that through his lack of skills and knowledge is at the others' mercy.
The Advantage of Being Ambiguous
My boss was telling me that he had to choose between Will and Bill for the new promotion as a product planner.
Bill is a smart, opinionated guy who's always trying to come up with a solution. Will is mostly talk and not the
greatest individual when the last thing you need is to go out with empty hands from a meeting where people were expecting results. He is also the type of non-committal guy.
In the end my boss picked Will and he explained me why: "Bill is too much into the solution mode. Will is saying: I don't know about that. Maybe it's possible, maybe not. We need to discuss more.
We need people like Will for this role, who leave the door open, you know?"
And who's going to close it? I was about to ask, but I never did it.
Respect in the Workplace
In any workplace there are about 85% opportunists, who have no clue about "what gives" and "what's up" in the project, and about 15% good people, honest workers, who will never get promoted and you will never use their references. And this is the dilemma you're facing: whose respect you should strive to earn? Whose respect is worth it? Whose respect is giving you a sense of fulfillment?
Useless to say that if you choose to take sides with the 15% club of achievers without future, you will become one of them. And your career may take a turn... to anonymity.
So, after all, it may not be such a dilemma.
Interview
I believe that a good tennis player who lost an important match must feel like I felt after a recent phone interview: Oh, boy, did I talk too much and too fast or what? And what got into me to go through that whole rambling when he came up with a simple question that required a short, simple answer? I suddenly felt the total silence at the end of the wire, the cold drift of disaproval: what could the guy have thought about me? And I could have done so well... This job was right on my alley... I had all my basis covered, only had I been smarter. Less excited. I practiced those scenarios the guy mentioned every day during the last few years, as they are part of my job, god dammit, and I am pretty good at it. Only that during this interview I left the impression of a rookie, a damn beginner who struggles to find his path. Disapointing... Really. really disapointing...
Listening to the Other
Any manual covering the topic of communication in the office is going to emphasize that in any conversation the listening skill is paramount. Some go as far as saying that if you do not have it, you fake it. Listening does not help solving issues: it helps the guy who's trying to come up with a solution to feel good when his ideas as rejected. For the simple thing that the rejecter is a pompous ass who thinks he's always right. And when he fakes the listening, he's doing the poor guy in front of him a favour. That adding to his panoply of skills the generosity.
Therefore listening makes better persons from those who fake it. It's twisted logic here: becoming better through the rejection of a good thing.
Therefore listening makes better persons from those who fake it. It's twisted logic here: becoming better through the rejection of a good thing.
Maslow's Pyramid Reversed
There is this Maslow's pyramid that describes pretty well where the people are in the structure of the organization. Most of them are at the ground level, where what they do can be summed up as fight for survival: I'll do what my boss is telling me to do, even if it's wrong and I don't condone, because I have children to raise and a mortgage to pay. This is where the new hires are placed right from day one: since they have no clue where they put the "office traps" and who's going to stab them in the back, they are cautious, always ready to hide if the danger lurks.
On the top of the pyramid there are a few lucky ones, who feel that the work environment is conducive for their creativity and they become the drivers and promoters of the new technological waves. These are the people who make a difference, and they get there after years of hard work and accomplishemnets. Or this is what they say.
Personally, whenever I moved from a company to another, I entered through the top of the piramid, geared up to be the champion of the novelty and make a difference. And after years of good accomplishments combined with marginal failures, I managed to get to the ground level. I always parted ways with my company fighting for survival.
The Executive Boos
A harsh boss, who always chooses to impose his way on the others, ends up creating a vacuum of power around him. That is the perfect life support for yeomen, sycophants, opportunists or plain liers. The smart, hard-working, reliable people are his last line of defence, although the most powerful, but have no visibility into the boss' battlefield and no orders to be engaged. This is the way the tyrant bosses die: left without a reliable guard, they get butchered through their own avarice for power. Stabbed by their own "ode to the boss" singers.
Friday, August 24, 2012
The Slap
Every other month I get on an early morning
plane to fly to Quelleville City. I'm doing it because I have to report the
status of work to my boss, who’s going to report the status of work to his
boss, the almighty CIO of the company, a one Monsieur Gilles Giroux. Monsieur
Giroux - or Gil how all his reports call him in one of the popular
North-American’s translation of “liberté, égalité, fraternité” - doesn't
have to report the status of work to anybody, and actually doesn't even need to
be updated on it. A silly old man, out-fashioned and funny looking, he has lost
quite a while back any touch for technology, if he ever had one. It is a big
company the one I work for, and my boss works for, and Monsieur Giroux, pardonnez moi, Gil works for, a media
industry flagship in the great country of ours. And if this is a flagship, then
I’m Admiral Nelson. In spite of all evidence to the contrary and regardless of
everyone’s opinions, including mine, the business community really thinks that
our company is one of the best on the continent. And someone fool themselves
into thinking that is one of the greatest in the world. For me, a highly
replaceable nobody in an IT team, one of many IT teams I should say, it’s a
wonder how this giant organization is still keeping afloat among the perfect
storms of the global economy, eaten from inside out by incompetency, political
in-fighting, clumsy executive decisions, and the terminal disease given by the
un controlled spreading of hundreds of contractors that are hired based on good
looks and decent command of English language (always in this order.) I have
been working with this company for over three years now, and every single damn
day, at some point in the afternoon hours, which tends to become vagrant
especially when it gets closer to Friday, I feel the same urge to grab a pen
and a piece of paper and scribble down my resignation notice. Signed: Admiral
Nelson. The only thing that stops me from doing it is the fact that my boss,
Pierre Chabreuil, is quite far of the immediate reach of my vengeance, located
in a small office in Montreal, working at the company's headquarters, while I trudge
my days in our Toronto office, lost in a tide of cubicles filled to the brink
by tens of unfriendly people I don’t know their names, their roles and in
general I have no damn clue of what a heck they’re doing there the whole day.
Today Pierre is chattier than ever. He just
returned from his three-week African vacation, where he partied and hunted in
private safaris that should have cost an arm and a leg, while looking with
equally compassionate eyes to lions, tigers, and locals. Based on people's
gossip, Pierre is married into a good Quelleville’s family, and the best confirmation
for me is the picture of his red Ferrari, hanging on the wall of his tiny
office with no windows, in a stance of la
vie à la légère, completely impervious to any work related problems. Today
he keeps telling me stories about rhinoceros and elephants and tigers with that
thin, light and still refreshing French accent that makes those ferocious and
miserable beasts sound smaller and a bit more dangerous that the neighbours’
cat. Even occasionally adorable. As for me,
my best bet is to exhibit sheer amazement at hearing those stories about
adventure and animal love (no pun intended!) in exotic places, and nothing
really stops me from standing up at times like in ovation, cheering lie a
satisfied audience for the quality of the show, clapping my hands in delirious
joy for Pierre’s vacationer accomplishments. But I get that far only in my mind.
And at intervals I stop short from breaking into a delirious laugh that would sound
more like a nervous meltdown. Pierre is my boss and I need to fake deep
interest in what he’s saying, especially if it’s close to his heart. I am sure
that by constant nodding, while keeping a stupid smile stuck on my face makes
me look good, and me harbouring a happy face will make him feel good with who
he is, what he represents and what he achieved in life. I really do my best to
make my manager’s day.
At some point during the one way discussion, I
remember about the purpose of my business trip. Yeah, the status of work, dummy! I feel preying like a hawk
hovering on the topic to dart to a weak spot, and I choose a moment when he
looks spent of too much talking or just bored with my dry presence – simple minded yeoman! - , and I start telling
him about the clowns he hired to work for the business intelligence project.
The damn greedy contractors with apparently no code ethic. A bunch of
incompetents faking the expertise, pretending they know everything and keep
logging hour after hour for make-believe tasks, charging us at skyrocketing
fees and delivering next to nothing. Those flimsy documents they walk us
through with the air of some brilliant scientists who just found the missing
particle of the universe, do not even get close to supporting a viable business
intelligence solution. What they deliver is just B.S. business requirements
documentation that you could very well use for nature calls in case you run out
of toilet paper. Of course I can’t use words like “clowns”, ”incompetents”, “bullshit”,
“make believe” or ”fucking turds.” I
have observed right from the onset of our work relationship that with Pierre I
have to be always politically correct and play fancy semantics like “his
deliverables may be a bit off the target, but he seems committed and we should remain
confident in his well proved expertise” when you want to tell him that some sucks
at his job.
Today I am even reluctant to open a subject
that in spite of his shell means bad news in the end, maybe because I'm still
under the spell of the African red horizons, with shadowy profiles of shaggy lions
cut on their canvas. But in the end I have to play my act. Like a skilled
gunman I put a positive spin on my projectiles’ trajectories to describe the
situation: “a tad of target”, ”need to focus a bit on”, “hopefully they will
recover in no time”, “they are indeed the best of breed.”
Pierre realizes in a second that what I’m
doing is touting a potential disaster, maybe even a sunk project that could cost him the next trip
to a Kenyan safari. With a face changed by the premonition of future vacations
spent in the Quebec's provincial parks, he charges like a hyena from its
hiding: “Why are you telling me these
things? Don’t you know how much Gil likes these guys?”
For a few good seconds his words cling in the
air like the heavy smoke of a cigar that tastes bad. The time gets suddenly
suspended, my thoughts get also suspended, my brain wants to move in a levitation
state, and the only things that keep pounding, alive, are the safari memories.
Then I return with a sigh to my physical existence. His statement and the
Ferrari on the wall combine into an explosive sweet-sour cocktail in my mind. In
a fraction of a second that lasts longer than a life time’s set of memories, I
reach out from my seat with the agility of a gazelle and I land a full slap
straight on his right cheek. Then I leave the office, slamming the door with
the strength of an enraged baboon, without worrying about my resignation
notice.
Subscribe to:
Posts (Atom)